Pe 14 septembrie 2025, în cadrul  Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, am asistat la  spectacolul „Constanța Târțău. Marea Confruntare”, realizat de Luminița Țîcu împreună cu absolventa Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Cătălina Varaniță, în baza cărții, publicate de regretata jurnalistă Antonina Sârbu. Evenimentul a  reprezentat un omagiu adus actriței Constanța Târțău, care a fascinat și inspirat mai multe generații de spectatori în anii 60-80 ai secolului trecut.

Așa am cunoscut-o pe Cătălina Varaniță, nou angajată, debutând strălucit pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Îi mulțumesc pentru entuziasmul cu care ne-a acordat acest prim interviu.

1.Te-am văzut jucând în două seri, în roluri diferite și am exclamat în gând„Ce actriță minunată are Teatrul Național din Chișinău!” Ți-am aflat numele, vârsta și mi-am dorit să fiu cea care îți ia primul interviu pe care l-am numit PRIMUL DIALOG.  Este un interviu în care jurnalistul se prezintă nepregătit, în sensul că nu are multe informații despre intervievată. Așadar, cine ești tu, Cătălina Varaniță?

Sunt o tânără actriță, care anul acesta a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, specialitatea actorie. Coordonator artistic mi-a fost Anatol Durbală. Îmi place să cred că teatrul e felul meu de a înțelege oamenii și de a vorbi despre ei.

2.Ai pășit recent pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, în calitate de nouă angajată, cu un debut surprinzător: rolul unei activiste comuniste în Patimile lui Iov. Cum ai ajuns să fii distribuită în această partitură și ce a însemnat pentru tine acest început,.Ai simțit mai mult presiunea responsabilității sau entuziasmul descoperirii?

A fost o surpriză chiar și pentru mine să fiu distribuită în rolul Ancăi Iov. Am simțit și o presiune uriașă – e un text cu greutate istorică – dar entuziasmul nu mi-a lipsit niciodată. Rolul Anca Iov a fost o adevărată onoare să-l creez, dar începutul nu a fost deloc ușor: nu cunoșteam echipa de actori și simțeam o timiditate firească. Pe parcursul repetițiilor, încă de la lucrul la masă, descoperindu-i și acomodându-mă cu ei, am prins tot mai mult curaj și m-am deschis. Colegii m-au ajutat enorm la conturarea personajului. A fost un proces amplu: Anca a prins contur treptat, iar abia în ultimele lecturi la masă am înțeles cu adevărat viața ei. De atunci am putut să o aduc pe scenă cu mare drag, ca pe un strigăt către public, ca pe o revoltă împotriva sistemului.

3.Un personaj cu o asemenea încărcătură ideologică cere o abordare specială. Cum l-ai construit și ce a fost cel mai dificil în acest proces: să îi înțelegi motivațiile sau să le transmiti spectatorilor?

.Cel mai greu a fost să nu o judec. Să-i înțeleg credința oarbă și să o joc cu sinceritate, fără să cad în caricatură.

4.Ai simțit că publicul a receptat diferit rolul, tocmai datorită contextului istoric pe care îl evocă?

Publicul a reacționat diferit – unii au simțit o nostalgie amară, alții o respingere clară. Asta mi-a confirmat că teatrul trăiește în dezbatere, nu în concluzii.

 5.A doua experiență importantă a fost monodrama despre ultimii ani ai Constanței Țărțau. Cum ai descoperit această poveste și ce te-a atras în mod deosebit la ea? O monodramă presupune o forță interioară uriașă: cum te ai pregătit să susții singură energia unui spectacol întreg?

Propunerea de a lucra la acest material a venit  de la regizoarea Luminița Țâcu. Dumneaei mi-a propus să citesc cartea “Ultimul dialog. Constanța Târțău” de Antonina Sârbu. Am lucrat împreună la selectarea textului. A fost o mare onoare să aduc în scenă așa personalitatea, despre care probabil generația tânără nu a auzit. M-a atras fragilitatea și forța acestei mari actrițe, Constanța Tărțău. Am lucrat mult la vorbirea scenică, la respirație și ritm – într-o monodramă nu ai parteneri, tu ești și replică, și pauză.

6. Care au fost momentele cele mai grele de jucat și cum ai reușit să găsești echilibrul între documentarea istorică și emoția personală pe care ați adus-o pe scenă?

Cel mai greu a fost să găsesc echilibrul dintre datele istorice și emoția mea personală. Eu sunt o tânără actriță entuziasmată și dedicată, iar această viață a Constanței Târțău și replica ei: “Dacă mi-ar fi spus cineva că voi avea o asemenea viață, cred că l-aș fi pălmuit”, a fost cu adevărat greu de trăit, de atins în scenă. Profesia aceasta este foarte imprevizibilă și niciodată nu știi unde te duce, de aceea acest rol a fost pentru mine un prag emoțional.

7.Dacă privim ambele experiențe, rolul din Patimile lui Iov și monodrama despre Constanța Țărțau, ce ai învățat din ele, atât despre meserie, cât și despre tine ca artist? Simți că ți se potrivește mai mult zona rolurilor istorice, ancorate în realitate, sau preferi libertatea pe care o oferă personajele fictive?

Am învățat că nu pot controla totul. Că adevărul scenic se naște dintr-o întâlnire între documentare și disponibilitatea de a te lăsa surprins. Mă atrage realitatea istorică, dar îmi place la fel de mult libertatea personajelor fictive, unde pot construi lumi de la zero. Datorită acestor roluri, am descoperit în mine noi abilități. M-am convins că atunci când lucrez cu dedicare, când sunt sinceră cu mine, cu rolul pe care îl am de construit, atunci îmi reușește. La urma urmei niciodată nu poți spune că rolul este gata, nici după.  premieră, nici după a 10-a reprezentație, e un proces continuu de descoperire și de creație.

8.Privind spre viitor, cum iți imaginezi parcursul artistic la Teatrul Național din Chișinău? Ti-ar plăcea să rămâi mai mult în zona teatrului angajat politic și social, sau intenționezi să explorezi și alte teritorii estetice și tematice?

Îmi doresc să explorez cât mai multe registre – de la texte politice la poezie pură, de la tragedie la comedie. Sunt deschisă pentru a exploata toate zonele, pentru a mă descoperi și pentru a înțelege cine sunt.

9.Care ar fi personajul pe care ai vrea neapărat să-l joci?

Întrebarea ce mi-ar plăcea să joc este foarte complicată pentru mine. Uneori fiind distribuită în ceva neașteptat, m-am descoperit și mai mult pe mine. Și totuși mi-aș dori să fac rolul: Goneril sau Bufonul din “Regele Lear” de W. Shakespeare; Martha din “Neînțelegerea” de A. Camus; știind că Constanța Târțău ar fi vrut s-o joace pe Eliza Doolittle din “Pigmalion” de Bernard Show, descoperind piesa, m-a făcut curioasă să fac și eu rolul Elizei; si multe alte roluri mi-aș dori.

10.Și, dincolo de tehnică și documentare, ce înseamnă pentru tine teatrul ca experiență de viață? Ce te hrănește pe scenă și cum simțiți legătura dintre propria biografie și poveștile pe care le spui publicului?

Teatrul e  felul meu de a rămâne curioasă. Pe scenă înveți să asculți, să iubești, să ierți. Publicul îți dă energie, dar îți și cere adevăr. Simt că biografia mea se amestecă inevitabil cu rolurile jucate – fiecare rol lasă o amprentă.

11.În final te aș ruga să adresezi câteva cuvinte oamenilor care nu au mers niciodată la teatru!

Veniți o singură dată și lăsați telefoanele acasă. Teatrul nu e despre decoruri sau costume, e despre oameni vii care respiră lângă voi. Poate nu vă veți îndrăgosti din prima, dar veți ieși altfel decât ați intrat – și asta e tot ce contează.

Mulțumesc, Cătălina! Și îți doresc ceea ce știu că aștepți și tu de la viașă: roluri în tearu, prietenie, iubire, pace. Și să ne vedem cu bine pe orice parte a râului.

sursa foto Mold press, site TNME