CA-N CER, așa și pe pământ

Publicat de Alina Maer pe octombrie 23, 2025octombrie 23, 2025

E un spectacol ca o pâine caldă! Ce comparație absurdă, dar  chiar are consistența gata să sature foamea de viață și de frumos,  miroase a viață  reală cu care fiecare dinte noi se poate întâlni, e plin de miez și sub coaja simplității ascunde mai multă profunzime decât o fac producții cu pretenții, se poate rupe în felii de gânduri și trăiri din care să se înfrupte fiecare  și nu în ultimul rând, poartă în el atâta iubire, cât să te atingă precum sfințenia pâinii noastre cea de toate zilele.

E un spectacol care pare o joacă într-o vacanță însorită. Nu cere, nu pretinde, dar reușește să bucure tocmai prin economia de mijloace. „Ca-n cer”, adaptare după„Trois petites soeurs” de Suzanne Lebeau în regia Patriciei Ionescu  este un spectacol care, pornind de la un text  text impregnat de o umanitate profundă, reușește  într-un decor simplu, fără artificii spectaculoase, fără a cădea în melodramă sau, mai rău, în stereotipuri,să prezinte publicului povestea unei familii ce se confruntă cu cea mai cruntă și nedreaptă suferința boala incurabilă a unui copil. Tânăra regizoare, cunoscută publicului în postura de actriță în teatrul independent,  mizează pe  claritate și simplitate, mereu în slujba textului. Întreaga poveste, toate locurile vizitate de personaje ne sunt transmise doar prin text și prin interpretarea actorilor.

Timp de aproape o oră jumătate,  urmărim aventurile unei familii formate dintr-un tată sensibil, o mamă devotată și trei fetițe cărora le place să se joace în timp ce cântă. Cea  mijlocie se numește Alice. Alice nu va merge la școală în prima zi de școală, lucru la care visase încă de când cea mare a primit primul ei ghiozdan.Nici în Țara Minunilor nu va merge. O boală perfidă  îi dă viața peste cap și, în consecință, și viața celor dragi care o înconjoară cu afecțiune în timpul etapelor tratamentelor, cu speranța unei posibile remisiuni. La doi ani de la primele simptome ale bolii, Alice  pleacă în pace. Părinții și cele două surori ale ei trebuie să reinventeze o dinamică diferită, dar fără a-o uita vreodată.

Foarte bună traducerea realizată de Cristiana Nicola Teodorescu. Vocabularul adevărului este opus celui al minciunii: „un răspuns adevărat / prefăcătorie ”. Comedia socială și evitarea sunt regula pentru a ascunde tragedia morții. Cuvântul nu este niciodată rostit. Preferăm opusul său pentru a încerca să ne liniștim. „ Dar asta e… viața  ”, iși spun cu toții doar în gând. Textul este similar unui poem tragic. Câmpul lexical al exprimării durerii este prezent în discursurile personajelor.

Spectacolul este un imn adus vieții, atât în aspectele sale cele mai serioase, cât și în izbucnirile sale intempestive  care cucerește inimile spectatorilor, indiferent de generație. Meritul tinerei regizoare Patricia Ionescu este că montarea se remarcă prin sobrietate și economie de mijloace, prin deplina  stăpânire a subiectului, plină de nuanțe, fără a forța nota melodramei.

 Numele „Alice” ne aduce aminte de romanul Aventurile lui Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, unde eroina se pregătește să facă o călătorie onirică fabuloasă, care poate semăna cu călătoria lui Alice, aici, care se pregătește pentru  cea mai lungă călătorie. Alice este o fetiță puțin încăpățânată, mult iubită de părinți și înconjurată de surorile ei, ea fiind cea mijlocie. Până când  destinul lovește fără avertisment. Alice, cea mai mică dintre cei trei copii, nu va merge la școală în prima zi de școală, o zi la care visa de când cel mare a primit primul ei ghiozdan. La primirea veștilor neașteptate, părinții și cele două surori o vor înconjura cu toată dragostea lor pentru a o ajuta să treacă prin diversele provocări.

Prezentarea personajelor, care nu spun nimic despre situație sau despre ei înșiși, evocarea unei  vacanțe perfecte  intrigă, sporește tensiunea dramatică, și, de asemenea, stârnește o vagă anxietate. Ce urmează? Asemenea personajelor, ezităm să formulăm adevărul. Patricia Ionescu optează pentru roluri duble, actrițele ce joacă pe surorile lui Alice sunt interpretele părinților. Distribuția aduce o mare acuratețe rolurilor lor respective. Se joacă teatru cu dăruire și emoție. Nu se exersează tehnici. Personajele nu conversează între ele. Ele vin unul  după altul pentru a-și exprima durerea și neînțelegerea  ca și cum fiecare ar fi în bula suferinței sale, ca și cum ar vorbi cu ei înșiși într-o formă de introspecție. Rolurile familiale  au prioritate față de identitatea individuală și protagoniștii se poziționează în raport cu Alice, care pare a fi personajul central. Au adulții ceva de ascuns sau sunt incapabili să folosească limbajul pentru a spune ceea ce, pentru ei, este de nedescris.

O bucurie  prima întîlnire cu Anastasia Nasko  în Alice, cea care nu se lasă pradă autocompătimirii. Pare a fi mediatoare între celelate personaje. Păstrează candoarea unei copilării fracturate, adăugând rolului ceva dulce şi amar, de înțelegere, de neînţelegere, de acceptare, dar și de revoltă. O revoltă blândă și pierdută față de suferința celor din jur, mai mult decât față de propria suferință.

Claudia Moroșanu, atât în postura de soră, cât și în cea de mamă, construiește două personaje în care fragilitatea şi vulnerabilitatea se întâlnesc cu forţa şi maturitatea neconştientizată, coapte prin suferinţă. Sora cea mică are personalitate, substanţă, farmec, haz. Tânăra actriţă joacă fără stridenţe care să dea personajelor direcții unilaterale. Este convingătoare și în al doilea rol„ Sunt mama…mama lui Alice”, fără ca noi să-i știm prenumele, doar o mamă curajoasă, caldă, blândă, dar nu  sentimentală.

   Am lăsat-o la final pe Raluca Jugănaru pentru că ea duce greul spectacolului  cu o siguranţă de invidiat, Fluidul emoțional autentic și  delicat este pregnant atât în postura de soră mai mare, cât și în cea de tată. Evoluția nu scade din calitate  și nu se pierde în trecerile de la un personaj la altul. Un simplu artificiu adăugat costumului schimbă personajul, la fel ca în cazul Claudiei Moroșanu.   Când se prezintă  „ Sunt tatăl lui Alice ”, deplânge clișeele care le cer bărbaților să se „pretindă”, să fie „puternici” și să nu „ plângă ”. Afirmă că se străduiește din răsputeri pentru „  fetele, fetele mele frumoase… ”, dar că nu„se obișnuiește”. Tensiunea crește în timpul discursului tatălui, care nu își spune povestea direct, care se teme de manifestarea emoțională a suferinței sale, suferință pe care societatea nu o poate suporta, chiar dacă o înțelege. Fără a cădea în patetism, verbal sau gestual, actriţa se slujeşte de toată înţelegerea şi de toată iubirea(de om, de femeie, de mamă) cu fără ostentație, fără exagerări, doar cu măsură și har.

Durerea este incomunicabilă. Ce limbaj dramatic poate fi construit pentru a descrie suferința și doliul? Spectacolul apasă în punctele cele mai sensibile ale fiinţei umane de oricând și de oriunde. Ne identificăm cu personajele și ne întrebăm ce am face noi în locul lor. Este oare posibil să împărtășim nenorocirea și durerea personală cu ceilalți? Ar trebui să vorbim despre moarte cu ceilalți? Spectacolul,  în cele din urmă, vorbește despre viață… înainte și după și despre neuitare..

CA-N CER

Trois petites soeurs

De Suzanne Lebeau

Regia: Patricia Ionescu

Cu: Raluca Jugănaru, Anastasia Nasko, Claudia Moroșanu