Acesta nu este un spoiler, este un adevăr. Cancerul este personajul principal. Cu el se deschide spectacolul, cu el se sfârșește. Asumat, responsabil, direct. Doamnele de la Radio nu umblă cu ascunzișuri, nu se ascund în fața aparențelor sau conveniențelor. Știu că nu ele sunt vedetele, deci acceptă planul secund pentru a-i da lui, Cancerului, locul de primadonă. Cancerul este haina lui Nexus pe care cele trei doamne au îmbrăcat-o fără să și-o dorească, fără să se gândeasă cum că va fi principala piesă din garderoba vieții. O haină care nu are culoarea roz, și nici garnisită cu fundițe roz nu este. Cancerul este scaunul de foc pe care cele trei doamne sunt așezate brusc, fără menajamente, nu ca să se odihnească, ci ca să încremenească într-un timp suspendat și paralel cu al celorlalți, încă liberi să aibă viitor. Cancerul este dușul aproape letal care le curăță de speranțe și de viitor, lăsându-le în cea mai deplină goliciune. Cancerul desparte oameni, drumuri, cancerul unește oameni, dureri.
«Mă interesează teatrul care stârnește pasiuni în spectatori. Ideal, unul care îmbină elemente de comedie și dramă. Dacă spectatorul, atunci când urmărește piesa, izbucnește în lacrimi și, în același timp, râde în hohote, simt că mi-am terminat treaba. Îmi plac eroii de zi cu zi. Cei pe care nu-i găsești niciodată în enciclopedii sau în cărțile de istorie, dar ale căror isprăvi le-au adus fericire celor din jur.» spune scriitoarea Cristina Clemente, autoarea piesei Dones de radio tradusă în limba română de Mihaela Stanca.Născută la Barcelona în 1977, autoarea este licențiată în Regie și Dramaturgie de la Institutul de Teatru din Barcelona. A scris numeroase piese de teatru: Consell familiar 2006;La millor obra del teatre català (Festival Grec, 2009); Vimbodí vs Praga (Teatre Nacional de Catalunya, 2011, ca parte a proiectului T6) și Nit de ràdio 2.0 2012, toate trei regizate de ea însăși. De asemenea, a regizat piesa Fora de joc de Sergi Belbel (Festivalul Grec 2010). În film, a co-scris scenariul pentru filmul Eva împreună cu Sergi Belbel și a colaborat la scenariul pentru Blog, de Elena Trapé; în televiziune a lucrat ca scenarist pentru Cor de la ciutat (TV3) și este în prezent scenarist pentru La Riera (TV3).
Cristina Clemente, autoarea, explică faptul că, pentru a scrie lucrarea, a contactat opt femei care suferiseră de cancer la sân. Aceste femei se cunoscuseră printr-o asociație, iar cele opt erau foarte diferite, singurul lucru pe care îl aveau în comun fiind boala. Ea explică astfel: „Când am făcut asta, ceva mi-a atras cu adevărat atenția: relația dintre ele, modul în care vorbeau despre boală, cum împărtășeau o lume care pentru mine era tabu, care genera o anumită frică și chiar unele prejudecăți. Cred că a pune asta în scenă este necesar și poate fi și frumos. Pentru că în întuneric poate exista și frumusețe. Și simțul umorului. Prima mea premisă a fost să scriu o poveste despre prietenia dintre aceste femei care suferă de cancer. Dar ele sunt clare: Nu, prietenia care a apărut nu compensează boala.”
Povestea explorează relația dintre Rosa, Ágata și Carol, trei femei de vârste și medii foarte diferite care se confruntă cu același diagnostic: un „nodul” la sâni. Viața le obligă să se întâlnească în cele mai grele circumstanțe posibile și să se confrunte cu temerile și stereotipurile asociate cu diagnosticul.Cele trei aparțin unor clase sociale diferite, au avut oportunități diferite în viață și au moduri diferite de a o vedea și de a o trăi. Rosa, în vârstă de cincizeci și cinci de ani, este gazda unei emisiuni radio de top, o femeie ironică cu prestanță și șarm. Àgata, care are peste patruzeci de ani, lucrează ca asistentă medicală într-un spital, este discretă și sensibilă. Carol, care nu a împlinit încă treizeci de ani, nu are o profesie stabilă, nici o relație de durată.
Distribuția aleasă este surprinzătoare, dar intuiția regizorului Ricard Reguant a dat roade. Există o interacțiune dinamică între cele trei femei interpretate de Cătălina Grama, Ioana Mărcoiu și Gabriela Porumbacu, actrițe care nu își propun nici să epateze, nici să fie nominalizate la premii, dorind doar să fie la înălțimea femeilor care au trecu prin lupta cu cancerul, indiferent de rezultatul acesteia. Se interpretează cu emoție, delicatețe, respect, grijă, fără melodramă.
Cătălina Grama te ia prin suprindere prin maturitatea interpretării, constanță și echilibru. Rosa este o crainică radio de succes, trecută de cincizeci de ani, care se simte mulțumită de tot ce a realizat în viață și nu se sfiește să sublinieze acest lucru. Are o prezență ce emană siguranță, încredere, stabilitate, cu un ușor aer de divă. Replicile sunt livrate cu o tehnică bine lucrată, gesturile sunt măsurate, fără a fi vorba de rigiditate. Autocaracterizarea sa este directă, fără modestie, voit artificială și se va lega în final de o altă autocaracterizare ce va dezvălui aceleași calități, aceleași realizări, turnate însă în forme diferite de viață. Văzând-o prima dată pe scenă, dincolo de emisiunile de divertisemnt care i-au asigurat notorietatea, dar care i-au pus și eticheta de vedetă, Cătălina Grama duce greul spectacolului acționând ca un liant între celelalte personaje, ca o balanță între speranță și depresie. Eleganța interpretării sale a scuturat orice urmă de naturalism sau desuet din spectacol. Gabriela Porumbacu are un rol în contrast puternic cu Rosa. Carol este fata rebelă, regina ghinioanelor și a relațiilor nepotrivite. Oricât ar gesticula și râde tot miroase a ratare și deznădejde, chiar dacă este o ratată minunat de umană. Rolul nu îi creează probleme actriței din punct de vedere al tehnicii de redare a unui temperament expansiv, direct și lipsit de inhibiții. Doar încărcătura afectivă o face să vibreze, ținând cu greu frâiele personajului, dar reușind a nu-l duce în patetic. În haine amintind de femeile din America anilor 60, Ioana Mărcoiu este Àgata care nu prea știe cum să se definească. Împleticindu-se în vorbe, înfășurându-se în explicații, precipitându-se deseori, Agata nu face decât să își ascundă complexele de a se raporta permanent la altceva(serviciu,spital) sau la altcineva(soț,mamă,fiică). Cuceritoare în stângăciile personajului său, Ioana Mărcoiu ne lasă să înțelegem căutările Agatei, teama ei de a nu ști precis ce și cine este. Are patruzeci de ani, lucrează ca asistentă medicală și este suficient de sinceră pentru a recunoaște că, în acest moment al vieții sale, maternitatea este ceea ce contează cel mai mult pentru ea: fiica ei de trei ani devine marea motivație pentru a merge mai departe cu toate forțele. Se protejează sub masca timidității și a unei anumite nesiguranțe, dar în curând demonstrează o mare tenacitate și multă energie, având-o ca sprijin pe mama sa. Femeia timidă și complexată, pe măsură ce boala avansează, își ia viața în mâini, se alătură unei mulțimi de asociații și își deschide un profil pe Instagram pentru a vorbi despre cancer deschis și fără prejudecăți.
Poveștile celor trei femei întretăiate și împletite duc la prezentarea unei boli perfide cu toate determinările și consecințele ei sociale, materiale, familiale, profesionale. Din momentul în care li s-a depistat un „nodul” sau „o gâlmiță” și au primit diagnosticul, până la ședințele de chimioterapie, radioterapie urmate de mastectomii totale sau parțiale, de reconstrucții plastice și controalele periodice nu mai urmărim povestea a trei femei, ci surprindem tabloul sistemului medical uneori ineficient, imaginea stigmatizării sociale, diferențele de clasă și de putere financiară care fac diferența între viață și moarte uneori. Construite într-un mod unitar, dintr-o abordare care le explică alegerile, aceste trei femei au voința de a-și explica experiențele cronologic, astfel încât să cunoaștem procesul în întregime. Consecințe? Rosa spune că șocul a făcut-o să-și piardă naivitatea. Ágata simte că a supraviețuit unei furtuni care a distrus tot ce i-a stat în cale. Dar, în plus, trăiesc într-o stare de alertă permanentă, pentru că, așa cum spune Carol, în unele locuri uraganele trec de mai multe ori.
„Doamnele de la Radio” este un spectacol curajos, decent, suportiv față de femeile care suferă de cancer și știe cum să găsească momentul exact și oportun pentru râs și tandrețe. Este un tip de teatru alarmă, fără a fi activist sau social. Este un omagiu, un buchet de flori închipuit tuturor celor care au trecur la un moment dat dincolo de o ușă pe care scrie ONCOLOGIE.
DOAMNELE DE LA RADIO
Text: Cristina Clemente
Traducere: Mihaela Stanca
Distribuție: Cătălina Grama, Ioana Mărcoiu și Gabriela Porumbacu
Regie: Ricard Reguant
Costume: Wilhelmina Arz și Yokko
Decor: Bogdan Amarfi
Muzica: Kristian Møller-Munar
Light Design: Dan Bujor
Sound Design: Andrei Tomescu
Voci din Off: Ana Iorga, Denisa Ticu, Mădălina Tanasă, Andreea Cigolea, Bianca Bora, Mihaela Stanca, Cristina Dragomirescu, Dănuț Deaconu și George Remeș
Foto: Andrei Gîndac
Produs de Teatrul Avangardia in colaborare cu Teatrul Godot.