Taie, doctore, taie! Taie fără milă, fără credință, taie pieziș și adânc, lasă să se scurgă puroiul uleios din trupurile noastre vlăguite! Fă ceva, doctore, fă ceva! Nu știu ce, nu scrie în nicio carte, nu s-a născut niciun creator vraci de leacuri pentru  plăgile supurânde din viața noastră! Salveaz-o, doctore, salveaz-o! Salvează lumea asta care încape toată într-un salon numărul 6, într-un azil de noapte fără de sfârșit. Tratează-te, doctore, tratează-te! Tratează-te de frică, de durere, de dragoste, de legăminte, de uitare, de nesomn și neviață. Fugi, doctore, fugi! Fugi lăsându-te în urmă, cărând cu tine umbre și spectre, coșmaruri și vedenii, fugi, nu te mai întoarce, nu se va schimba nimic, niciodată. Doar în mintea ta aprinsă se aprind luminile unui candelabru vetust. Doar în ochii tăi scăpărători mai pulsează viață. Lumea a devenit o morgă unde zac înghețate omenia, milostenia, tandrețea, îngăduința. Armate roșii și albe, dictate și regulamente mai întunecate decât dictatele, victime și salvatori, toate o apă și un pământ sub un cer crâmpoțit de unde lumina nu poate răzbi. Nici noi nu vom răzbi la lumină. E frig, e întuneric, e gol.

Este foarte dur spectacolul ,,MORFINĂ”al lui Dumitru Acriș, spectacol realizat la Teatrul,,Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, e dur, dureros, detașat de orice compromis cu speranța. În acestă zonă l-am cunoscut cu mulți ani în urmă pe regizor prin spectacolul său „Salonul nr.6”, de atunci, proiect după proiect, succes după succes, căutările luminii, lupta cu întunericul, dorința de a afla ce se află în noi, dar mai ales, dincolo de noi, nu au încetat. Probabil nu vor înceta niciodată, sunt adicții imposibil de tratat.

Spectacolul are la bază nuvela cu același titlu scrisă de Mihail Bulgakov, o scriere al cărei traseu dramatic merită o poveste distinctă înglobând experiența directă a scriitorului cu cocaina și, în special, cu morfina. „Este imposibil ca o persoană decentă să se descurce fără cocaină”, spune Ametistov, procurând substanța narcotică de la chinezul Gan-Dza-Lin, cunoscută sub numele de Benzină, în actul al doilea din Casa Zoyei , o piesă de Mihail Bulgakov  din 1926.Se pare că Bulgakov, student la medicină, a încercat din propria curiozitate științifică morfina în 1913 (sau 1914, depinde de sursă), dar nu a fost entuziasmat. Amputările, nașterile pelviane și traheotomiile făcuseră parte din experiența sa, pe lângă un angajament constant în lupta împotriva sifilisului. Ulterior, mărturiile relatează un incident petrecut în vara anului 1917 la țară, când tânărul doctor Bulgakov trata un copil care suferea de difterie. Temându-se că el însuși contractase boala, și-a injectat un vaccin, care, însă, i-a provocat efecte secundare atât de adverse încât a trebuit să obțină morfină. Se pare că acest episod a declanșat dependența lui Bulgakov. Insistența sa de a obține doze de morfină, tot conform relatărilor soției sale, Tatiana, îl ducea uneori la accese de furie, fiind gata să o amenințe cu o armă doar pentru a obține substanța. Deși, odată cu trecerea timpului și datorită intervenției Elenei Silovskaiae, Bulgakov a reușit să se elibereze de dependență, cercetări științifice publicate în 2015 și 2016 au descoperit nenumărate urme de morfină pe paginile manuscrisului romanului Maestrul și Margareta, la care autorul a lucrat între 1936 și 1940. https://www.ilgiornale.it/news/spettacoli/dottor-bulgakov-giovane-medico-che-salv-letteratura-

Experiența sa personală a oferit deci baza pentru „Morfină”, care spune povestea unui doctor pe nume Polyakov, ce își lasă memoriile colegului său de studiu și narator, Bomgard, medic de gardă în timpul spitalizării sale.Din jurnalul pe care Bomgard îl examinează (și pe care decide să-l publice 10 ani mai târziu), aflăm toate detaliile căderii lui Polyakov în droguri, o dependență provocată de încercarea sa de a combate durerile abdominale bruște. Escaladarea dependenței sale, marcată de etapele creșterii progresive a dozei de morfină injectată, devine, într-o narațiune din ce în ce mai halucinatorie o alegorie  a unui „fenomen bolnav” la scara Istoriei, Revoluția Rusă. Nuvela a fost ultima lucrare publicată de Bulgakov în Uniunea Sovietică (1927, în revista „Lucrătorul medical”) cât era încă în viață, apoi dată uitării, considerată nepotrivită și cu un conținut reprobabil și indecent pentru a fi populararizată.

Traducerea textului (Marina Palii) mixează inspirat poeticul, fantasticul și dramaticul, furnizând regizorului Dumitru Acriș un material pe care îl curăță, îl distilează, rezumându-se a aduce pe scenă povestea nu din perspectiva naratorului, ci a personajului principal. Dramatizarea explorează tocmai acest spațiu psihologic tensionat, punând accent pe dinamica dintre luciditate și delir, pe ritmul în care viața unui om se poate dizolva sub imperiul unei substanțe. Este superb începutul spectacolului, o lume ce își poartă doliul existenței se ciocnește, se zbate într-o iarnă  apocalipică, așteaptă un tren de niciunde, un salvator de nicăieri. Colaborarea cu tânăra scenografă Șteff Chelaru înseamnă și renunțarea pentru acest spectacol la spațiul gol. Paturile mobile de spital pe care se afla bolnavii acoperiți cu cearceafuri albe, bolnavi cărora le atârnă părul și care imploră ajutor, proiecțiile cu sertare de morgă unde zac chircite cadavre, instrumentele medicale, seringa, fiola, trusa ca obiecte ambigue, între salvare și condamnare, cărțile devenite moloz inutil, arcușul unei viori transformat în bisturiu rezolvă la nivel scenografic ideile regizorale încărcate de semnificații transformându-le în imagini vizuale de mare impact. Ambientul sonor este prea încărcat, uneori muzica surclasând replicile.

Este o mare șansă pentru Teatrul„Elvira Godeanu” să poată susține un spectacol amplu doar cu actorii proprii, fără a apela la colaboratori externi de notorietate. Spectacolul se sprijină pe trei interpretări foarte bune, Vlad Fiu, Ioana Flora, Sandu Mustățea.Vlad Fiu aduce firul romantic al damnării în  interpretarea  doctorului Serghei Poliakov, un tânăr medic trimis într-un spital rural, izolat, unde monotonia, presiunea responsabilității și singurătatea îi sapă treptat rezistența psihică. Jocul este dinamizat de frământări interioare traduse în priviri în gol, replici întrerupte, în gesturi șovăielnice alternând cu  o motricitate excesivă. Din pierdere în pierdere, din cădere în cădere, trupul i se împuținează parcă, se eterizează, devine un spectru care se agață de idei abstracte și de iluzii  pentru a da sens muncii sale. Ioana Flora este Anna Kirillovna, asistenta devotată,  martora degradării lui și simbolul fidelității care nu poate salva pe cineva aflat pe un traseu autodistructiv. Rolul implică registre diferite prin care actrița trece cu maturitate, întâi stăpână pe situație, apoi cu sâmburele îndoielii, revanșardă, ca în final să fie copleșită.  Ar putea fi doctorul  și asistenta un cuplu? Sunt ei jumătăți pierdute ale aceleiași sfere? Este minunata alternanța monologurilor lor, un  cânt pe două voci în aceeași tonalitate elegiacă, într-o rostire cu candență de odă în metru antic.

„- Aici mi-e rău, mă duc la oraș și acolo mi-e și mai rău. Mă-ntorc din oraș și aici dau în depresie.

 – Și ea nu știa ce să facă cu iubirea aia, cu dorul ăla, cu durerea aia… Era o durere aproape fizică.

– Știu, știu că e nedrept să te năpustești asupra unei femei doar pentru că te-a-nșelat… – A mers prin pădure cu orele, cu zilele, ca să anestezieze totul… și n-a fost ușor.

– Un tânăr medic a iubit o cântăreață tânără, ea nu l-a mai iubit, l-a-nșelat cu cineva mai în vârstă și-a plecat.

– Și-n locul iubirii aceleia a rămas ceva sec. Un gol și un gând secret: să nu mai iubească

 Sandu Mustățea, în Anatol Lukici, face tranziții subtile de la felcerul supus care respectă reguli și ordine primite de la medic, la rivalul ce își menține  vocea lucidă, arogantă, dar rațională, prin el se inserează și discrete  comentarii despre responsabilitate și despre fragilitatea celor care poartă halatul alb. Aparițiile episodice ale pacienților din spitalul rural creează o atmosferă de realism dur, punând în contrast suferința reală a oamenilor cu suferința artificial atenuată a protagonistului dependent. Gia Enache(feminitate și speranță frântă), Mariana Ghițulescu (maternitate și disperare), Luminița Șorop(resemnare și abandon), Monica Sfetcu(vitalitate și disperare), Sorin Giurca(abuz și forță), Teodora Constantin(naivitate spulberată) tratează rolurile secundare cuprofesionalism, mereu atenți să interacționeze cu partenerii de joc, prin gesturi, replici sau priviri.

Dependența este centrul gravitațional al spectacolului,  nu doar dependența de o substanță, ci și dependența de iluzia controlului și de fuga din realitate. O altă temă este izolarea, geografică, profesională, emoțională  care transformă  spitalul într-un ospiciu, într-o scenă a singurătății. Responsabilitatea morală a medicului devine un fir roșu: Poliakov știe exact ce face cu fiecare injecție, cunoaște mecanismele fiziologice ale dependenței, și tocmai această cunoaștere îi intensifică tragedia. În ansamblu, „Morfina” este un spectacol confesiv în care  se descrie prăbușirea unui individ,  se expun fisurile unui sistem medical lipsit de suport și suprasolicitat(ne mor medicii, nu?), se atrage atenția asupra pericolului unor noi ideologii putrede și veninoase(apă. hrană, energie), se urlă în fața unei lumi lipsite de moralitate și empatie.

Morfina însăși este simbolul dublu al salvării și distrugerii: un „înger” temporar care devine încet un călău interior, dar și un substitut al noilor formule de opium pentru popor.Greu de privit scena supliciului prin care o tânără femeie este hăituită de un activist de partid. Finalul spectacolului pare rupt de corpul principal, impresie eronată dacă știi câteva date de referință din conținutul nuvelei. Poliakov și a făcut prima injecție pe 15 februarie, cu o săptămână înainte de izbucnirea revoltelor din februarie ca să anestezieze preventiv „durerea” începutului unui război civil lung, sângeros și fratricid (doi frați ai scriitorului s-au înrolat în Armata Albă): „După injecție, pentru prima dată în ultimele luni, am dormit profund și bine”. Internarea lui Poliakov în clinica unui prieten din Moscova a avut loc la 14 noiembrie 1917, exact la o săptămână după Revoluția din Noiembrie (conform calendarului iulian în vigoare atunci în Rusia, octombrie). Poliakov a „trăit” evenimentele istorice nu ca un participant activ, ci ca un bolnav, dar anestezia realității nu a însemnat că dezastrul istoric nu poate fi calificat ca „adevăratul iad”în contrapunct cu „raiul său temporar și artificial”. Boala este rama prin care se vede istoria, o tradiție în literatura rusă: povestiri cehoviene, „Memoriile unui nebun” de Gogol, delirurile din „Idiotul” de Dostoievski și chiar „Maestrul și Margareta”. „Am văzut mulțimi cenușii care, cu strigăte de încurajare și blesteme josnice, spărgeau geamurile trenurilor; i-am văzut bătând oameni. La Moscova, am văzut case distruse și făcute cenușă. Fețe terne, bestiale…”, i-a scris în ajunul Anului Nou din 1917 surorii sale, Nadia.Boala este un punct de plecare pentru ficțiune, iar degenerarea personală are o ultimă ancoră de salvare: încredințarea răscumpărării puterii salvatoare a literaturii. Într-adevăr, „Morfina” încheie cu aceasta: „Am dreptul să public notițele care mi-au fost date? Da, am. Le voi publica. Semnat Dr. Bomgard.” 

În același registru trebuie citit finalul aparent tezist al spectacolului. Lumea nu și-a ferecat încă porțile în fața asaltului călăreților Iadului, uneori veniți pe cai albi. „Regizorul este obligat să rezoneze cu toate evenimentele care îi afectează pe oameni, indiferent de statut, indiferent de clasă socială. E important să simți pulsul tu ca regizor și, dacă este motivat, atunci există loc pentru povestea respectivă, dar spectacolul nu poate fi numai despre asta” spune Dumitru Acriș într-un interviu https://www.b-critic.ro/spectacol/teatru/am-impresia-ca-am-de-trait-foarte-putin-ca-am-multe-de-spus-si-ca-nu-o-sa-reusesc/

Discursul scriitorului, al regizorului, al personajului este același: „Deci, în opinia dumneavoastră, poporul este întunecat, sălbatic și nenorocit. De ce susțineți că suntem la limita începerii celui de-al treilea război mondial? Susțineți că totul este împărțit în două părți, în bine și rău, […] Dumnezeu și diavol, iar ambii sunt neputincioși față de ceea ce se întâmplă„.  Ce răspundem la aceste întrebări? Cine are curaj? Cine se amăgește cu o primă fiolă de morfină?

MORFINĂ

De Mihail Bulgakov

Traducere: Marina Palii

Dramatizare: Dumitru Acriș

Regie: Dumitru Acriș

Scenografie: Șteff Chelaru

Disribuție: Vlad Fiu, Ioana Flora, Sandu Mustățea, Gia Enache, Mariana Ghițulescu, Luminița Șorop, Monica Sfetcu, Sorin Giurca, Teodora Constantin