„You say tomato” este unul dintre acele spectacole nu foarte cunoscute, pe care trebuie să ai norocul să le întâlnești ca să te surprindă prin ludicul luminos care se suprapune peste un dramatism profund și tăios , pentru că prezintă prin povestea unui cuplu tânăr o radiografie nemiloasă a eșecului afectiv într-o lume în care dragostea este permanent negociată, reevaluată și amortizată. În baza primei traduceri a textului în limba română, semnată de Florin Galiș, regizorul Florin Liță construiește un spectacol viu, actual,tandru, o comedie dulce-amară, dar mai ales o introspecție dramatică asupra unei relații aflate în punctul de cotitură cu o perspectivă dureroasă către un viitor familial, dar și profesional dezamăgitor.
Joan Yago scrie un text lucid, ironic și dureros de contemporan, despre doi oameni care nu mai știu dacă s-au iubit vreodată sau doar au investit prost într-o relație pe termen lung.
Joan Yago este dramaturg, director artistic al Teatrului Principal din Barcelona. Este unul dintre membrii fondatori ai companiei La Calòrica, cunoscută pentru teatrul implicat, critic și parodic. Opera sa a fost recunoscută cu Premiul Butaca pentru cel mai bun text pentru Fairfly (2017) și cu Premiul Criticii pentru cea mai bună piesă sau adaptare pentru Sis personatges – Homenatge a Tomás Giner (2018), printre alte premii. „Scriu comedii pentru că nu sunt optimist. Cred în simțul umorului ca singura alternativă viabilă la optimism. Piesele mele sunt întotdeauna autobiografice, dar nu-mi dau seama de asta decât după luni de zile de la scrierea lor.” https://www.fabulamundi.eu/en/joan-yago/
Titlul spectacolului este derivat din celebra expresie engleză “You say tomato, I say tomahto” și anunță deja conflictul: diferențe aparent minore de percepție care, în timp, devin falii ireconciliabile. Joan Yago propune un text inteligent, actual, fără artificii, care funcționează ca o oglindă incomodă pentru spectatorul contemporan. O cronică a despărțirii ca formă de maturizare forțată și, poate, ca ultim act de sinceritate. Nu e o piesă despre o despărțire spectaculoasă, ci despre uzura lentă a iubirii, despre ratarea idealului comun și despre momentul în care intimitatea se transformă într-un audit emoțional.
Rosó (Irina Ștefan)și Santi (Denis Hanganu) locuiesc împreună de 15 ani.Povestea lor de dragoste a început cu un proiect muzical iubit de public și de ei înșiși, proiect care urma să-i ducă, într-o zi sau alta, în vârful succesului. Au trecut ani și ziua aceea nu a sosit încă. Cuplu de artiști se pregătește de un nou spectacol și așteaptă să se deschidă ușile și să se umple locul cu oameni care să îi aplaude. E un loc mizer, sigur va fi un public pestriț. Încotro se îndreaptă proiectul lor muzical, încotro se îndreaptă povestea lor de dragoste și care dintre cei doi îl distruge pe celălalt? De la o discuție banală ce pornește de la detalii administrative și obiecte mărunte, se intră pe un teren minat emoțional. Amintirile ies la suprafață, reproșurile nespuse își cer dreptul, iar ceea ce trebuia să fie o conversație civilizată se transformă într-un duel afectiv.Pe măsură ce trecutul este reconstituit fragmentar, devine clar că viața în doi nu a fost doar o explozie luminoasă de artificii sentimentale, ci și rezultatul unei acumulări de compromisuri, frustrări și a incapacității de a mai visa împreună.
Regia semnată de Florin Liță în Sala Mică a TNB îl situează pe spectator în proximitatea intimă a acestei dinamici de cuplu, făcându-ne martori la dezvăluirea treptată a tensiunilor interioare ale celor doi parteneri. Spectacolul funcționează și ca un metateatru: Santi și Rosó pregătesc un show de duete romantice pentru public, însă în spatele cortinei lor interioare se joacă adevăratele „duete”, dialoguri de acuzare și reconciliere care nu sunt încă adresate publicului din sala. Conflictele lor personale devin, astfel, parte din „spectacolul din spatele spectacolului” , o oglindă a modului în care, uneori, relațiile sunt performative înainte de a fi reale.
Pe lângă povestea unui cuplu piedut între amintiri, resentimente și speranțe, spectacolul atinge și tema fragilității și precarității muncii unui artist. Santi și Rosso nu și-au îndeplinit visele tinereții. Au cântat în teatre de mâna a doua, precum cel în care se află acum, angajați de un consiliu local să cânte duete romantice în cadrul unui festival. Așteaptă aplauzele publicului într-un teatru dărăpănat, unde nimeni din conducere nu-i așteaptă, curăță singuri o scenă murdară, se schimbă într-un loc fără vestiare. Este aceasta viața pe care și-o doreau? Nu este tocmai o criză banală de cuplu, este o privire obiectivă asupra statutului de artist.Folosind resursa teatrului în teatru, teatrul din culise, secretele din spatele cortinei și apariția glamour plină de culori și paiete, veșnic zâmbind în fața publicului, perechea de artiști are un repertoriu învechit luat din toate timpurile pentru a satisface un public nu foarte pregătit și un organizator care nici măcar nu le clasează numărul în programul principal al evenimentului.
Se evită distribuția clasică protagonist–antagonist. Ambii parteneri sunt simultan în ambele posturi, ceea ce face confruntarea cu atât mai credibilă.Ea (superbă Irina Ștefan ), mai lucidă, mai verbală, aparent mai pragmatică, dar profund rănită de pierderea unui sens comun. Are luciditatea celui care a realizat primul că povestea s-a terminat, dar poartă vina celui care a rostit-o.El (foarte bun Denis Hanganu), mai defensiv, ironic, cu un umor amar, încearcă să minimalizeze eșecul pentru a se proteja. Pare mai puțin implicat emoțional, dar această detașare este, de fapt, un mecanism de supraviețuire.Textul cere actori de mare finețe, capabili să lucreze cu subtextul și cu nuanțele emoționale. Actorii, împreună, creează acea chimie de cuplu în criză: un flux constant de apropriere și retragere, de afirmare și negare a sentimentelor.
Chimia dintre cei doi este catalizatorul spectacolului : publicul trebuie să creadă că această relație a existat cu adevărat, că a avut un început luminos și un sfârșit lent. Irina Ștefan construiește un personaj de o naturalețe și femminitate cuceritoare.Interpretarea feminină trebuie să evite victimizarea, iar Irina Ștefan știe acest lucru. Forța personajului vine din control, din inteligență și din vulnerabilitatea discretă, care izbucnește doar în momente-cheie.Interpretarea masculină jonglează între ironie și fragilitate, între detașare aparentă și fisurile emoționale care trădează pierderea. Interpretarea lui Denis Hanganu se concentrează pe contradicția dintre exterior și interior: Santi încearcă, la început, să ofere un aer de control, dar se prăbușește în conflicte subtile de ton, ritm și tact. Santi este un personaj interiorizat, aproape melancolic, în care bombăneala continuă, pisălogeala, sarcasmul sunt mecanisme de autoapărare. Este un Santi care cerșește validare și care suferă pentru că a înțeles prea bine natura și adâncimea rupturii între el și Rosso.
Climaxul spectacolului este confruntarea directă, lipsită de ironie, în care măștile cad complet. Reproșurile sunt spuse frontal, iar ambii acceptă , implicit sau explicit, că relația nu a eșuat dintr-un motiv concret, ci pentru că dragostea a devenit insuficientă.Este un moment tensionat, fără melodramă, dar cu o intensitate emoțională concentrată, în care tăcerile cântăresc la fel de mult ca replicile.
Deznodământul nu oferă reconciliere și nici o ruptură spectaculoasă. Finalul este marcat de acceptarea eșecului și de o formă de maturitate tristă: înțelegerea faptului că unele iubiri nu se termină prin ură, ci prin epuizare. Piesa se închide pe un ton amar, dar onest, lăsând publicul cu întrebarea cât dintr-o relație este iubire și cât este proiecție. O întrebare curajoasă stă lângă o dilemă greu de rezolvat: nu mai avem toată viața în față și ne dăm seama că, dacă nu schimbăm ceva, viața noastră va fi așa până în ultimele zile. Asta ne-am dorit?
YOU SAY TOMATO
de Joan Yago
Traducere: Florin Galiș
Regie: Florin Liță
Scenografie: Daniel Vizitiu
Sound design: Adrian Piciorea
Distribuția:
Rosó – Irina Ștefan
Santi – Denis Hanganu
Tehnicianul – Daniel Buglea
Jurnalista (apariție video) – Bianca Cuculici