Nu, subiectul nu m-a luat prin surprindere. După mai bine de șase ani de voluntariat, după ce am interacționat cu adulți și copii din centre, cu zeci de persoane vunerabile și cu grave probleme de sănătate deseori neconsemnate medical, am impresia că suntem un popor care nu vrea să recunoască numărul din ce în ce mai mare al persoanelor cu dizabilitîîți și nici interesul din ce în ce mai mic pentru tot ce nu ne privește direct. Există legi, exstă instituții, există uneori și fonduri. Dar mai există și un ocean de răceală, o lipsă de empatie înspăimântătoare, o blazare ancestrală care face ca fiecare caz să nu fie analizat cu grijă, ci inclus în marea masă a spețelor rezolvate din pix, doar aparent. Există oameni implicați, dar există și neoameni care distrug prin lene, lipsă de profesionalism, neomenie și dezinteres copii, tineri, adulți cărora li se aplică măsuri arbitrare și cântărite prost.
„Nicio pastilă magică” („No Magic Pill”) este o piesă de teatru scrisă de dramaturgul irlandez Christian O’Reilly, bazată pe o poveste reală .Christian O’Reilly , dramaturg irlandez cunoscut și pentru alte lucrări precum Inside I’m Dancing sau Sanctuary ,s-a inspirat din povestea activistului irlandez Martin Naughton, un lider în mișcarea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități „No Magic Pill” a fost premiată cu Audience Choice Award la Irish Times Theatre Awards 2022 și a avut turnee în mai multe orașe din Irlanda
Montarea din România constituie o dublă premieră, întrucât textul a fost jucat pentru prima dată în afara Irlandei la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, în cadrul proiectului teatral „Prețul vieții”. Christian O’Reilly a fost prezent la București la avanpremiera din 1 iulie 2025. „M-a impresionat să descopăr în România aceeași dorință pe care am avut-o și noi când am pus în scenă spectacolul în 2022, în Irlanda, și anume să aducem vizibilitate persoanelor cu dizabilități motorii și să ajutăm la incluziunea lor. Am prezentat totul într-un mod care a arătat umanitatea, umorul și bogăția vieții persoanelor cu dizabilități.”, Christian O’Reilly, dramaturg.
Textul este tradus de regizorul Laurențiu Rusescu cel care are și ideea unei colaborări între actori profesioniști și persoane cu dizabilități motorii într-un spectacol ce propune mai mult decât o poveste despre dizabilitate. El deschide privirea cu discreție și luciditate către două lumi care coexistă, dar rareori comunică real: lumea celor considerați „normali” și lumea celor etichetați drept „diferiți”. Între ele nu se află doar bariere profesionale sau lipsuri materiale, ci și o opacitate profund umană: incapacitatea sau refuzul de a vedea ceea ce nu ne privește direct. „ Nu aș fi vrut să fim noi primii, dar mă bucur că am avut curajul să facem acest pas. Și sper că, măcar puțin, vom schimba felul în care îi vedem pe cei pe care prea des alegem să-i ignorăm.”, Laurențiu Rusescu, regizor
Una dintre ideile centrale ale spectacolului este această orbire comodă a majorității față de problemele minorităților vulnerabile. Personajele din jurul lui Martin, personajul principal, sunt oameni obișnuiți, prinși în propriile rutine, griji și automatisme. Tocmai această banalitate a indiferenței devine tulburătoare. Dizabilitatea nu este respinsă frontal, ci este ocolită, ignorată, redusă la un disconfort periferic. Spectacolul sugerează că excluderea nu se face doar prin violență sau discriminare explicită, ci și prin tăcere, prin lipsa de interes, prin absența întrebărilor. Martin Naughton cel care a inspirat scrierea textului dramatic, voia ca persoanele cu dizabilități să fie văzute ca cetățeni cu drepturi egale, nu doar ca obiecte de îngrijire sau milă. Ideea centrală a mișcării Independent Living, pe care a promovat-o, este rezumată în motto-ul „Nothing about us without us” („Nimic despre noi fără noi”), adică persoanele afectate trebuie să fie parte integrantă în deciziile care le privesc.
Martin este interpretat de Alexandru Tache, un tânăr cu distrofie musculară, dar cu o cuceritoare naturalețe și cu o carismă ce te fac să îi urmărești personajul uitând de imobilitatea sa, pentru a-i privi ochii și zâmbetul înveștmântat într-o paletă de stări și sentimente greu de redat și de către un actor profesionist. Aflam friânturi din copilăria lui Martin prin proiecții (Video:Constantin Șimon) cu alegerea unei mame bigote sau disperate (apariție video Cosmina Olariu) de a-și interna copilul cu probleme într-un centru, despre medicii (apariție video Vitalie Bichir) mult prea blazați și distanți. Apoi lumea lui Martin devine căminul unde este internat, unde își face un bun prieten ( Marius Manole) cu care visează să plece în America și cu care pune la cale să denunțe abuzurile unui tânăr kinetoterapeut. Curajul lui Martin este apreciat de una dintre măicuțe care îi dă încredere că a făcut ceea ce trebuia, salvând astfel și alți copii de la salte abuzuri. Este prima victorie. Va urma un șir de alte mici victorii, dintre care, cea mai mare, fiind unirea mai multor tineri pentru un scop comun, acela de a-și lua viața în mâini învățând să decidă. Așa apar Ursula (foarte caldă și feminină Ariana Dumitru),Dermont (blând, cu umor Paul Lucian Teodorescu), Albert (delicat, interiorizat, cu o revoltă mocnită Arian Notrețu) și Sean( un contrapunct de vitalitate și energie, Alexandru Calițoiu). Și nu în ultimulRelațiile dintre ei se țes atât de frumos dramaturgic, dar și din punct de vedere al jocului pe scenă, încât nu percepi un scop tezist spectacolului, te fură povestea, îi ții pumnii lui Martin să reușească și, mai ales , să își împlinească povestea de iubire alături de Josie(minunată Mihaela Velicu), asistentul său personal. Mihaela Velicu este naturalețea întruchipată. Împreună cu Alex Tache performează în cele mai frumoase scene ale spectacolului, transformând o relație imposibilă într-o delicată poveste de iubire, cu partenerii de la egal la egal, fără prejudecăți, fără inhibiții.
Martin nu cere milă și nu aspiră la statutul de „erou inspirațional”. El cere ceva mult mai radical: dreptul de a fi recunoscut ca subiect deplin, ca persoană cu dorințe, frustrări, erotism, furie, umor și autonomie.Fără patetism, Alex Tache redă această nevoie de vizibilitate care nu înseamnă expunere sentimentală sau reprezentare decorativă, ci recunoaștere simbolică și socială. A fi văzut înseamnă a fi luat în serios
Nu ai cum să nu te gândești la Oscar, văzându-l pe Marius Manole în ipostaza puștiului răzvrătit la nivel declarativ. Nu ai cum să nu te gândești la generozitatea sa de a se implica într-un asemenea proiect și la seriozitatea cu care și-a lucrat fiecare personaj pe care îl interpretează.Fie că este un kinetoterapeut abuziv sau un doctor depășit de probleme, fie ca are vârsta lui lui Brendan, sau pe cea a lui Vinny , Marius Manole lasă orice urmă de vedetism și își pune în valoare partenerii de replică, lăsându-le posibilitatea unei exprimări nestingherite și lipsite de presiune.
Camera de filmare pătrunde și în universul intim al personajelor, surprizând situații obișnuite: dușul, urcatul scărilor, urcatul în mașină, așezarea în pat care pentru persoanele cu dizabilități implică eforturi, consum fizic și psihic și uneori, deseori, spaima neputinței.
Spectacolul problematizează o capcană subtilă a prezentului: incluziunea forțată, mimată instituțional sau social din rațiuni de imagine. Integrarea nu este automat un bine atunci când este făcută fără suport real, fără infrastructură, fără adaptare și fără schimbarea mentalităților. A-l „integra” pe Martin într-o lume care nu îl poate susține devine o formă mascată de abandon. Se trage un semnal de alarmă asupra incluziuniia formale, neînsoțită de politici publice coerente și de solidaritate comunitară, poate produce mai multă izolare decât segregarea explicită.
De aici decurge una dintre temele cele mai dure ale textului: riscul integrării fără sprijin. Martin este lăsat să navigheze singur printr-o societate construită pentru alte corpuri, alte ritmuri, alte capacități. Sub masca libertății se ascunde o formă nouă de violență: responsabilizarea totală a individului vulnerabil pentru eșecuri care sunt, de fapt, structurale. Spectacolul demontează mitul autonomiei absolute și arată cât de ipocrită este ideea că „oricine poate reuși dacă vrea suficient”.
La o zi după spectacol am citit despre adoptarea OUG 90/2025, la final de decembrie 2025 care modifică Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și Legea 292/2011 a asistenței sociale, pentru a facilita integrarea în comunitate prin noi mecanisme de sprijin pliate pe nevoi individuale.Printre beneficiile este cel pentru locuire, o indemnizație lunară în valoare de un salariu minim brut pe țară, sumă fiind este destinată persoanelor cu handicap grav, accentuat sau mediu care aleg să părăsească centrele rezidențiale publice pentru a trăi independent. Bugetul de stat sau fonduri externe nerambursabile, prin intermediul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului (DGASPC) asigură finanțarea acestei indemnizații. Cum va reuși acest demers legislativ să fie implementat? Cât de tare se va lovi de inerțuia, indiferența sau chiar lăcomia multora dintre cei implicați? Imaginea politicianului rece, zâmbitor, opac(Alexandru Potocean în filmare video) spune mult și multe. În acest punct, Nicio pastilă magică devine explicit un discurs social și politic. Dizabilitatea nu mai apare ca problemă individuală, ci ca simptom al unui eșec colectiv. Lipsa serviciilor specializate, absența locuințelor adaptate, precaritatea asistenței sociale și marginalizarea profesională sunt prezentate nu ca accidente, ci ca efecte ale unui stat care externalizează responsabilitatea către familie sau individ. Statul apare mai degrabă ca o prezență abstractă, birocratică, incapabilă să transforme drepturile declarate în realități concrete.
Titlul spectacolului capătă astfel o greutate simbolică majoră. Nu există o „pastilă magică” nici pentru dizabilitate, nici pentru incluziune, nici pentru injustiție socială. Nu există soluții rapide, tehnologice sau emoționale care să repare o lume construită pe inegalitate. Ceea ce există este doar munca lentă și inconfortabilă a transformării sociale: politici publice, investiții reale, educație, schimbare de mentalitate, ascultare activă și , mai ales, omenia.
În cele din urmă, spectacolul formulează o revendicare simplă și radicală: dreptul la o viață normală. Nu o viață eroică, nu una spectaculoasă, nu una „motivațională”, ci o viață banală: cu intimitate, cu muncă, cu greșeli, cu plăceri, cu iubiri. O viață în care dizabilitatea nu este un destin social totalizant.Nicio pastilă magică nu oferă soluții și nu produce catharsis facil. El lasă în urmă o întrebare incomodă: cât din suferința celor diferiți este, de fapt, produsă de noi toți? Și cât de dispuși suntem să renunțăm la confortul indiferenței pentru a construi o societate în care vizibilitatea să nu mai fie un privilegiu, ci un drept? Întrbări deschise, final deschis și o uriașă nevoie de omenie.
Notă/ Martin Naughton (1954-2016)
A fost un activist irlandez pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, iar viața și munca sa stau la baza No Magic Pill. S-a născut în An Spidéal, Connemara (Irlanda) și a trăit majoritatea vieții în Dublin. A fost diagnosticat cu o formă gravă de dizabilitate de la o vârstă fragedă. Experiența copilăriei petrecute în instituții pentru persoane cu dizabilități i-a format o perspectivă critică asupra modului în care societatea tratează oamenii cu nevoi speciale.
Naughton a jucat un rol crucial în introducerea și dezvoltarea mișcării Independent Living în Irlanda. Această mișcare pleda pentru dreptul persoanelor cu dizabilități de a trăi în comunitate, nu în instituții, și cu control asupra propriilor vieți. A ajutat la înființarea primului astfel de centru în Irlanda Independent Living, care permitea persoanelor cu dizabilități să aibă servicii de sprijin și asistenți personali, în loc să fie dependenți de viața în instituții.
A condus campanii pentru plata serviciilor de asistare personală (Personal Assistance), care au devenit o realizare majoră pentru sute de oameni din Irlanda. A inițiat evenimentul „ENIL Freedom Drive”, un marș bienal către Parlamentul European unde persoanele cu dizabilități din toată Europa se adunau pentru a cere recunoașterea dreptului lor la viață independentă și accesibilitate.
A inspirat mii de persoane și a lăsat o moștenire durabilă în mișcările de drepturi civile pentru persoanele cu dizabilități.
Nicio pastilă magică
de Christian O’Reilly
Traducere: Laurențiu Rusescu
Regie: Laurențiu Rusescu
Scenografie: Andreea Koch
Muzica: Călin Țopa
Video: Constantin Șimon
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Vlad Isăilă
Cu:
Raluca Aprodu / Mihaela Velicu
Marius Manole
Alexandru Tache
Ariana Dumitru
Paul Lucian Teodorescu
Arian Notrețu
Alexandru Calițoiu
Cu participarea video: Alexandru Potocean, Cosmina Olariu, Vitalie Bichir
Foto: Florin Ghioca, TNB