Eine kleine Nachtmusik și Poezia visului
Ne-am obișnuit să privim în jos, spre siguranța pașilor noștri, adesea captivi într-un pragmatism arid care pare să fi înlocuit orizontul cu ecranul și contemplarea cu fotografierea eficientă. Ne este rușine să pierdem timpul, ca și cum acesta s-ar lăsa vreodată pe mâinile noastre lacome. Reflexivitatea piere sub asaltul răspunsurilor „la secundă”. Căutările se sfârșesc înainte de a începe cu adevărat.Poezia visului și Eine kleine Nachtmusik,de la Unteatru, ambele one-man-show-uri cu Lari Giorgescu, par, la prima vedere, să nu aibă nimic în comun: unul coboară în pământul umed al lui Emil Botta, celălalt urcă, pe un nor de Mozart, pe urmele lui Gigi Căciuleanu. Și totuși, văzute împreună, cele două reprezentații, adevărate rezervoare de oniric, alcătuiesc un diptic aproape riguros despre același lucru nevoia de vis și singurătatea visătorului artist care, pentru a putea spune eu, trebuie mai întâi să se împartă în zeci de voci
Poezia visului este, după cum se spune explicit, „un dar Miriam Răducanu” prin care coregrafa alege cincisprezece poezii din Emil Botta și le așază în jurul unui actor-dansator care face din versul rostit partitură. Eine kleine Nachtmusik este, la rândul lui, un dar: de data aceasta al lui Gigi Căciuleanu, care semnează spectacolul și textele, aducând în coproducție Unteatru, Art Production Foundation și Gigi Căciuleanu Romania Dance Company.Cele două spectacole sunt, așadar, și două filiații: Giorgescu este, pe rând, discipolul acelor doi maeștri
Dacă Poezia visului este un spectacol al coborârii , în lemn, în piatră, în grinda surpată ,, Eine kleine Nachtmusik este al ridicării. La Botta, pământul plânge:
„Oameni, rugile voastre au muiat fierul și piatra, /
lemnele varsă lacrimi pentru voi.”
(Mila pământului)
Lumea e obosită, Dumnezeu la fel, iar păsările refuză zborul:
„Munților, nu mai bateți mătănii /
la altarul cerului posomorât de toamnă, /
Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare (…) /
Greierul a uitat să cânte, paserile refuză să zboare /
și în crâng s-a sinucis un pițigoi.”
(Mila pământului)
Universul lui Emil Botta tradus de Lari Giorgescu în dans e unul al surpării, al oglinzilor sparte, „uzurpat și trădat / în sala surpată / la surpatele grinzi” (Oglinzile), iar actorul îl locuiește cu o gravitate aproape monahală, ca pe o criptă în care metafora ține loc de singura candelă.La Căciuleanu, dimpotrivă, gravitația se suspendă. „Lari are aripi. Și călărește norii”, spune textul, iar actorul preia provocarea cu un fel de ironie copilărească:
„Ce ați înnebunit —
nimeni n-a călărit vreodată un nor.
Norii nu au destulă consistență ca să îi poți călări.
În schimb,
norii se visează.
Și se visează.
Și ne visează.”
E același verb, a visa , care dă titlul primului spectacol și care traversează, ca un fir nevăzut, și pe al doilea. Botta visează în jos, spre „mila pământului”; Căciuleanu visează în sus, spre o „mică muzică de noapte”. Giorgescu este, în ambele, purtătorul acestui vis dublu.
Cea mai frumoasă definiție a actorului visător pe care o dau, împreună, cele două spectacole vine din textul lui Căciuleanu:
„Sunt un corp locuit,
străpuns de mii de corpuri
care nu îmi dau pace.”
Este exact ceea ce face Giorgescu și în Poezia visului: își lasă corpul străpuns de vocile lui Botta,greieri, munți, pițigoi sinucigași, oglinzi trădate, până când nu mai știi dacă poezia îl rostește pe el sau el pe ea. În Eine kleine Nachtmusik, „miile de corpuri” sunt deopotrivă Mozart, Arlecchino, Pierrot, copilul veșnic și bătrânul fără vârstă. În amândouă spectacolele, actorul e o gazdă, iar scena, o cameră de oaspeți pentru fantome. Pe versurile lui Emil Botta, Lari Georgescu devine un „clovn al lui Dumnezeu”, explorând zonele de umbră și lumină ale condiției umane.
Fragmentul-cheie din Eine kleine Nachtmusik sună ca un răspuns peste ani la melancolia lui Emil Botta:
„Scena mea e lumea ta, Doamne,
iar
scena ta, Doamne,
e chiar a mea lume.”
La Botta, scena era o „sală surpată”, un altar părăsit de un Dumnezeu obosit. La Căciuleanu, scena și lumea își schimbă locurile într-un chiasm aproape liturgic: Dumnezeu redevine spectator, iar actorul capătă rolul de creator. Între cele două replici, Giorgescu parcurge, practic, un drum teologic: de la abandon la joc, de la „Dumnezeu nu vă dă ascultare” la „scena ta, Doamne, e chiar a mea lume”.
Ambele spectacole se privesc, la un moment dat, în oglindă. La Botta, oglinzile sunt „uzurpate și trădate”, imagini ale unei identități surpate. La Căciuleanu, oglinda devine sursă a ludicului:
„Fiindcă tot veni vorba de oglindă —
mor de râs de fiecare dată când mă uit la mine.
De aia aveți impresia că sunt vesel.”
E aceeași oglindă, privită de pe două maluri. Tristețea poetului și veselia mozartiană nu se contrazic în interpretarea lui Giorgescu, doar se completează. Actorul pare să spună, prin simpla alăturare a celor două spectacole, că râsul este forma matură a plânsului și invers.
Eine kleine Nachtmusik este, în chiar cuvintele programului, „o metaforă a singurătății creatorului de cursă lungă… a unui solitar Om–Artist, Artist–Om, fără vârstă, Veșnic-Copil”. Definiția se potrivește, fără să schimbi o silabă, și lui Poezia visului. Ambele sunt spectacole despre cursa lungă: despre ce rămâne dintr-un artist după ce i-au căzut decorurile, costumele, partenerii și a rămas singur cu un text și cu un trup.
Și ce dacă trăim într-o lume în care „totul e de vânzare?stele, soare, / lună, săptămână, ani, / fălci, hălci, / unghii, plămâni, câini, mâini, picioare — / toate pe bani”, Giorgescu oferă, de fapt, singurul lucru care nu se vinde: prezența. Botta i-o dă prin melancolie, Căciuleanu prin zbor. El o restituie publicului prin tăcerile dintre versuri.
Din perspectiva lui Gigi Căciuleanu, calitățile esențiale ale unui dansactor sunt multiple și complexe. În primul rând, acesta trebuie să posede o tehnică impecabilă, pentru a putea transforma corpul într-un instrument de expresie rafinat și versatil. Însă, mai presus de măiestria fizică, dansactorul trebuie să aibă intuiție artistică și inteligență emoțională, să fie capabil să simtă și să transmită trăiri autentice. El trebuie să fie, în același timp, disciplinat și liber, să accepte rigoarea repetiției, dar și să își păstreze spontaneitatea și bucuria jocului.
Lari Georgescu folosește o tehnică impecabilă pentru a părea lipsit de greutate, amintindu-ne că visul autentic necesită, paradoxal, o disciplină de fier și o stăpânire de sine absolută. Nu nu este doar un actor care execută pași sau recită versuri; el este un „instrument” acordat la frecvențe metafizice. Sub îndrumarea a doi visători aui lumii cu aripi, Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu, el demonstrează că visătorul nu este cel care fuge de lume. Visătorul o transfigurează prin rigoare și grație.Lari are o incredibilă capacitatea de metamorfoză prin schimbarea formei, ritmului, energiei, adaptându-se organic la cerințele fiecărei creații. Gigi Căciuleanu îl provoacă pe Lari să locuiască în „lumea de dincolo de pași”. Visătorul de aici este cel care reușește să prindă în palme invizibilul, visarea devine o joacă matematică, o geometrie a spiritului care dansează pe muzica lui Mozart. Miriam Răducanu extrage din actor esența gestului. Pentru ea, visătorii sunt cei care încă mai au curajul să fie vulnerabili, să se lase purtați de fluxul amintirilor și al sensibilității pure în acordurile lui Shubert.
Poate că cea mai bună încheiere este chiar replica-manifest din Eine kleine Nachtmusik:
„Ei bine, am să vă dezamăgesc:
eroul meu — adică eu, adică niciunul dintre noi —
nu a murit.
Și nici nu are de gând să moară,
pentru simplul motiv că nu puteți fi siguri
că am existat vreodată altfel
decât în sufletele și mintea dumneavoastră.”
Exact același lucru s-ar putea spune despre personajul din Poezia visului. Ambele spectacole își trimit eroul în sufletul spectatorului și acolo îl lasă, viu, să continue. În casa cu pereți de pământ și tavan de nori , preț de o oră, trei visători ne cheamă să intrăm fără sfială să visăm împreună. Visul este singurul teritoriu unde limitele fizice se dizolvă și timpul devine maleabil. „Unde ne sunt visătorii?”Căutați-i!Iubiți visătorii! Împreună cu ei, devenim și noi un ceas plămadă din materia stelelor.
Eine Kleine Nachtmusik
Un spectacol de Gigi Căciuleanu
Texte: Gigi Căciuleanu
Scenografia: Vladimir Turturica
Light Design: Dragoș Mărgineanu
Muzica: W.A. Mozart
One-man-show cu Lari Giorgescu
Poezia visului
Concept şi coregrafie: Miriam Răducanu
Text: Emil Botta
Cu: Lari Giorgescu
Scenografie: Vladimir Turturica
Asistenţă tehnică: Cristian Nanculescu
Muzică: Franz Schubert
One-man-show cu Lari Giorgescu
Sursă foto Adi Bulboacă și Constantin Șimon