JURNALUL DE ROMÂNIA 1989, privind înapoi cu mâhnire

”Mă numesc Costache Alina Mariana, am 18 ani și mă aflu în locuința părinților mei  dintr-o comună din județul Prahova. Sunt confuză,scriu scrisori colegelor de liceu, îmi-este teamă și, mai ales, rușine. 21 -25 Decembrie 1989 ”. Mi-am spus în gând cuvintele acestea aseară târziu, în drum spre casă. JURNALUL DE ROMÂNIA 1989 de la Teatrul Național București avea o filă goală cerând imperativ reflecții, amintiri și pentru mine, ca pentru toți cei prezenți în Amfiteatrul de pe acoperișul Teatrului.

Cum aș putea descrie această piesă unui spectator nefamiliarizat cu teatrul documentar?

Patru oameni vin pe rând în fața publicului și își spun poveștile trăite în decembrie 1989 când pare-că-se nu ne-am luat doar  rația de libertate, ci și  pe cea de  neadevăr. Îi cunoști bine pe acești oameni. Actori din diverse generații ai Teatrului Național sau ai altor teatre.Sunt îmbrăcați în haine cenușii, nemachiați ostentativ, vorbesc parcă liber, un aliaj de monolog autobiografic și solilocviu. Eul intim,  zona cea mai profundă şi mai reală a structurilor subiective ale fiecărui actor-personaj, cu valorile, sentimentele, atitudinile, credințele și dilemele sale personale este adus ofrandă istoriei, timpului, și nu în ultimul rând publicului  care la rându-i se reflectă ca într-o oglindă .

Istoria personală a fiecărui personaj are ca punct de intersecție  momentul decembrie 1989. Ce rol a jucat  fiecare dintre noi în această   împrejurare de viaţă relevantă? Ce a înțeles ? Ce a trăit? Și mai ales ce a însemnat Revoluția din Decembrie pentru istoria individuală nescrisă, dar și pentru istoria colectivă scrisă arbitrar și confuz?  De unde a început să curgă marele râu al libertății și al speranței? Care a fost momentul confluenței cu fluviul manipulării și al neadevărului? Care este adevărata față a Comunismului românersc? Parafrazând, de ce a fost este și, din păcate, va fi România ALTFEL decât  celelalte țări comuniste din Est?

Oamenii (personajele, actorii) din fața noastră se numesc OANA PELLEA, DANIEL BADALE, FLORENTINA ȚILEA, ION CARAMITRU. Structura poveștilor lor este simetrică .Florentina și Daniel erau foarte tineri la Revoluție. Ea era o pionieră de frunte ce recita și aducea flori Tovarășului când venea în vizite de lucru în județul Iași, provenind dintr-o familie de intelectuali, beneficiara unor avantaje greu sesizabile pentru un copil (tabere, ieșire în RDG, alimentație bună). Avea 11 ani în decembrie 1989 și privea la televizor,îmbrăcată în pijama, execuția cuplului Ceaușescu precum  personajul  poeziei lui Labiș”mâncând, plângînd”.

Daniel provenea dintr-o familie de muncitori din Botoșani. Era militar în termen la Revoluție Onest, naiv, cu sentimentul datoriei,  sub consemn, aparent  de partea așa zișilor apărători ai țării, nu va înțelege niciodată  cine de cine a apărat, cine a fost agresorul real, de ce au murit oameni, de ce s-a tras și, de ce a fost înaintat la gradul de ”fruntaș”. Oana Pellea avea la Revoluție 26 de ani. O vârstă care i-a permis să conștientizeze, să analizeze, să își nuanțeze  propriile trăiri, cât și să radiografieze rapid și lucid realitatea acelor zile. E multă durere în discursul  său. Durerea întregii sale familii batjocorite în vremea comunismului, durerea unui tinere entuziaste  maturizate brusc asistând neputincioasă la spulberarea speranțelor sale. Trăirea autentică, glasul  tremurător, sinceritatea asumată într-o manieră sinucigașă, vunerabilitatea dezgolită se adună în crescendo spre momentul în care ni se descrie luminos trăirea sentimentului  de mândrie de a fi român.

Finalul aparține actorului Ion Caramitru. Personaj impozant al peisajului artistic și civic din anii 80 până în prezent, monologul său începe cu o incursiune succintă în istoria aromânilor. Urmează apoi povestea familiei sale, o familie care”a pierdut de trei ori tot”. Este prilejul unei condamnări vehemente a comunismului cu tot ce a implicat el:foame, frig, frică, manipulare, îndoctrinare, compromis. Oportunismul, scuza perfidă a colaboraționoștilor, lașitatea, tăcerea supusă , dar nu dezinteresată sunt înfierate cu o forță a rostirii pe care am  mai auzit-o doar în interviurile cu Gabriel Liiceanu.Evenimentele esențiale din decembrie 1989 sunt descrise amănunțit, cu redarea unur discuții de culise, cu enumerararea personajelor implicate atunci.

Concomitent cu prestațiile scenice, pe un  zid al  acoperişului Teatrului Naţional se  proiectează scene din viața cuplului Ceaușescu sau din arhiva personală a actorilor, cuvinte, fraze, fragmente din ziarele vremii,  materiale de arhivă, cuvinte, animații. Intervențiile directe se îmbină cu  intervențiile filmate ale istoricilor Dennis Deletant și Germina Nagat. Aceasta din urmă, analizând arhivele fostei Securități punctează agresivitatea structurii împotriva proprii populații privite ca o forță de ocupație, dar și lipsa educației, frustrarea, sentimentele de inferioritate adleriene ale reprezentanților Securității, toate ducând la strivirea elitelor intelectuale, la distorionarea sistemului axiologic.

Am fost la văzut spectacol cu copiii mei, ieșiți din vârsta adolescenței. Copiii care au realizat ce a însemnat Comunismul  văzând Tipografic majuscul, Poveste despre tatăl meu, Anul dispărut 1989. Nu de la profesori, nu din activitățile educative formale sau informale. Lecția despre comunism în toate manualele de istorie este plasată la ultimul capitol, ar trebui predată  la final de an școlar când mediile sunt aproape încheiate și  adulmeci mirosul de vacanță. Nu, nu se predă aproape deloc lecția despre comunism.”A trecut, cui mai ajută adevărul?”,auzi mult prea des. Negăm realitatea, refulăm, creăm psihanalitic o altă realitate ascunzând bine în pliurile inconștientului delațiunea omniprezentă, umilința, strivirea vieții personale, obediența generalizată, uniformizarea, izolarea, controlul vieții spirituale.

Memorăm date despre Războiul de 30 de ani, dar nu vorbim nimic despre Revoluția de acum 30 de ani.

La final de spectacol se aplaudă îndelung, puternic. Mintea freamătă de întrebări.De ce persistă incontinuare ceața asupra acelor evenimente? De ce suntem intoxicați încă  de mitul agenturilor străine destabilizatoare? De ce  nu realizăm că experimentul social al creării omului nou a eșuat? De ce exersăm încă un comportament al supunerii ? De ce am asociat democrația cu un dezastru economic? De ce nu vorbim cu copiii noștri, cu nepoții noștri despre comunism? De ce nu realizăm că mărturiile trăitorilor  acelor vremuri s-ar împleti  într-un pod spre conștiințele tinerilor de azi atât de diferți de noi? Poate i-am ajuta să ne înțeleagă, poate ne-ar ajuta să ne acceptăm .

Într-un articol din  revista Dilema veche, Andrei Manolescu conchidea” În 1989 a fost o Revoluție.Problema este ce facem noi din ea”. Dna Carmen Lidia Vidu și Teatrul Național București au făcut un mare spectacol . Un act de dreptate și curaj, un exercițiu de conștiință asumată. Un semnal de alarmă împotriva uitării. Asemenea scrierilor lui Paul Goma realizarea colectivă a acestui spectacol pare a spune” M-am hotărât în vecii vecilor nu să mă răzbun, ci să nu uit și, mai ales, SĂ NU-I TAC.”

Spectacolul s-a terminat . Avem cu toții, vizibil, măști. Într-o altă dimensiune, măștile au căzut toate și ne era  parcă teamă și rușine să ne privim adevăratele chipuri. Conştienți de pericolul contaminării fizice, ni s-a relevat hâd și incisiv  pericolul  etern al contaminării psihologice, începând să ne întrebăm dacă mintea umană este sau nu este construită pentru a afla adevărul, dacă ne dorim acest adevăr .

„Jurnal de România. 1989”,

REGIE ȘI SCENARIU :Carmen Lidia Vidu

ACTORI :Ion Caramitru, Oana Pellea, Daniel Badale, Florentina Ţilea         

COSTUME:Florilena Popescu Fărcăşanu

MULTIMEDIA:Cristina Nicoleta Baciu

MUZICA:Ovidiu Zimcea

BENZI DESENATE:Gabriela Schinderman  Regia tehnică:Marcel Bălănesc

APARIȚII VIDEO:Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea