DANSÂND(în ploaie de amintiri) LA LUGHNASA

Publicat de Alina Maer pe martie 3, 2024martie 3, 2024

Dansăm. Dansăm printre amintiri, printre regrete și speranțe. Dansăm cu sufletul și mintea. Dansăm cu cei de lângă noi, cu cei plecați pentru totdeauna, cu propriul trup dansăm. Dansăm cu inimi libere și cu trupuri încorsetate. Dansăm zâmbind, tăcând, urlând. Uităm de noi, ne îndepărtăm, ne strângem unul lângă altul, dansăm. Dansăm între cuvinte nespuse, între strigăte înnăbușite și chemări inutile. Dansăm ca să respirăm, ca să ne ascundem, ca să ne regăsim.

„Dansez, deci exist.”Sau mai degrabă, dansez, ca să nu uit că exist. Cu acest mesaj am plecat într-o seară ploioasă de la spectacolul „DANSÂND LA LUGHNASA”. Fără să știu ceva despre textul lui Brian Friel sau despre alte montări ale sale, doar cu informația că regizoarea Antonella Cornici a jucat la Iași pe una din surorile din text, am perceput senzorial spectacolul de la Teatrul „Tudor Vianu”din Giurgiu, o ploaie scurtă de vară, o înghețată care îți răcorește nu doar papilele gustative, ci și mintea, o pictură flamandă cu autor necunoscut, o bucată dintr-un vechi cântec celtic, o haină amplă care are foșnetul mătăsii, dar și duioșia firului de lână. Trăiri superficiale? Poate, deși există momente în care memoria și rațiunea au parfum, gust, consistență.

Piesa a fost scrisă în 1990 și a câștigat numeroase premii, inclusiv Evening Standard, New York Drama Critics’ Circle, Olivier, fiind  distinsă cu Premiul Tony pentru cea mai bună piesă în 1992. „Dancing at Lughnasa” a fost, de asemenea, adaptat într-un film din 1998, cu Meryl Streep în rol principal. Textul are izvor în amintirile autorului despre viețile mamei și mătușilor care locuiau în Glenties, pe coasta de vest a Donegal.„Am fost la o piesă la Teatrul Național cu dramaturgul Thomas Kilroy”, a spus el. „Am traversat podul Waterloo și am urcat pe șuviță. Era pe la 11.30 noaptea și erau oameni fără adăpost care dormeau în prag. Tom a spus: „Dacă ai vorbit cu acești oameni, sunt sigur că mulți dintre ei sunt irlandezi”. Și am spus: „Am avut două mătuși care, cred, au ajuns la așa ceva”. El a spus: „De ce nu scrii despre asta?” Așa a început totul: înapoi.”

Ne aflăm  în Ballybeg, un spațiu imaginat, la începutul lui august 1936, în preajma festivalului de la Lughnasa, în folclorul celtic. Acesta este festivalul primelor roade, când recolta este binevenită și jocul înfățișează zilele de vară târzie, când dragostea pare să împresoare viața calmă a  surorilor Mundy (Chris, Rose, Agnes, Maggie  și Kate). Familia îl primește acasă pe fratele mai mare, care s-a întors dintr-o viață de misionar în Africa. Mama lui Friel și cele patru surori ale ei, familia McLoones, care au locuit în Glenties, Co Donegal, sunt inspirația pentru surorile Mundy din piesă. Părintele Jack se inspiră din fratele lor Bernard, cunoscut sub numele de Părintele Barney. Într-adevăr, o notă din jurnalul lui Friel, spune că „Presupun că piesa este despre familia McLoone, părintele Barney – și tatăl meu. Viața de familie – imaginație – amintirea și refacerea trecutului – trădare – bâjbâitul spre iubire. Lucruri cu adevărat originale pentru mine!”

O piesă de memorie este o piesă spusă de personajul principal din propriile amintiri, privind  înapoi la ceea ce s-a întâmplat, cu beneficiul retroviziunii, cu doze de emoție și nostalgie. Se crede că termenul „joc de memorie” a fost folosit pentru prima dată de Tennessee Williams pentru a descrie piesa sa The Glass Menagerie (1944). Nostalgia este vălul protector aruncat de un narator subiectiv peste trăirile a cinci femei imperfecte, este oglinda în care  ele se văd difuz și hiperbolizat, dar și foaia de hârtie care le păstrează credincios  sufletele zdrențuite și rătăcitoare.

Alina Dincă Pușcașu, scenograf, creează o lume irlandeză la vedere, scena generoasă prin dimensiuni devenind un interior irlandez bucolic, stilizat cu piese de mobilier greoi, cu zmee agățate de tavan, cu obiecte casnice ce nu aglomerează, doar dau culoare. Superbe costumele personajelor, printre cele mai fidele și minuțioase văzute în ultimul timp într-un spectacol. Nimic nu este la întâmplare, nici țesătura, nici croiala, nici culoarea sau modelul. Ilustrație muzicală semnată de  Șerban Chițu este dulceag-amăruie, nostalgică, respectă spiritul timpului scenic. Nu întâmplător cel mai important obiect al scenografiei este un aparat de radio. Din el se revarsă melodii care decriptează interiorul fiecărui personaj. Ceea ce nu pot spune cuvintele din rușine, frică, pudoare sau neputință se lasă în seama muzicii. „Look out, old Macky’s back, Molly Malone, I’m getting sentimental over you ” sunt câteva din refrenele pe care le fredonezi în gând alături de personajele învăluite cu totul în notele lor tulburătoare.

Suntem într-un univers feminin, matriarhal, consistent energetic în care venirile și plecările bărbăților disturbă niște reguli bine definite și trezesc dorințe bine ferecate. Regizoarea Antonella Cornici cunoaște bine potențialul tinerelor actrițe de la Giurgiu, astfel că nu ne miră punerea fiecăreia în cea mai blândă și sinceră lumină, nici performanța realizată de aceste tinere zeițe de categoria a doua pentru care publicul nu face coadă la casa de bilete. Kate (Ana Sivu – Daponte), Maggie (Anca Pascu), Agnes (Mădălina Borș), Rose (Claudia Moroșanu) și Chris, mama lui Michael (Oana Maria Dragne) prind viață printr-un  joc  vibrant, generos, în care performanța individuală se adună în cea colectivă, iar energia colectivă este captată în superbe momente de actorie la nivel individual.

Înainte de a vorbi despre aceste personaje diverse și bine construite să îl  menționăm pe cel principal, dansul. Dansul (coregrafia experimentatei Victoria Bucun din Republica Moldova)depășește categorisirea drept leitmotiv. Friel a spus că a văzut dansul ca „exprimare completă de sine, dansul ca amintire de vis, dansul ca un substitut al limbajului”.Dansul este limbajul comun pe care îl împărtășesc Gerry cu familia sa neoficială. Dansul este revolta unei societăți patriarhale împotriva schimbărilor bruște și ireversibile. Dansul este întotdeauna o evadare din lume. Există acel moment de abandon complet, toată lumea înnebunește, ființele lor interioare ies la iveală, toate speranțele și dorințele lor se frământă, izbucnesc frenetic, nimic nu mai este înlănțuit, nicio convenție nu le pune stavilă. Dansul ia diverse forme, unduioase sau febrile, insinuante sau pătimașe, dar există și un dans interior în care se lasă atrase cele cinci surori, legându-se și  legănându-se ușor una de cealaltă, dar mișcate de același ritm, de aceleași doruri și  chemări, ca iarba în vânt.

Nu o văzusem anterior jucând decât pe Claudia Moroșanu (Rose). Despre ea știam și garantam seriozitatea și finețea cu care își va clădi personajul. Cea mai mică dintre surorile Mundy are un handicap de învățare și, de aici, ocrotirea exagerată a surorilor ei. Claudia dozează inteligent alinturile de mezină cu revoltele infantile în fața unor precauții justificate, dansul ei este năvalnic, haotic, precum mintea sa unde binele și răul nu au contururi clare. Cunoscând iubirea, sau mai degrabă fiorii primelor atingeri fizice, inocența de pe fața lui Rose alternează cu șiretenia femeii care încearcă să își ascundă rătăcirea, presimțind că este ceva în neregulă. Adolescenta naivă și credulă are resurse de răutate pe care le folosește abil contra surorilor ei, simțindu-le punctul slab, dar și un copilăresc sentiment de superioritate când le aruncă în față acuze: „toate sunteți geloase pe mine„. Claudia Moroșanu are parte de un rol destul de întins în economia textului, rol în care dovedește puterea de transfigurare  neostentativă sub imperiul unor acțiuni transformatoare alee personajului Rose.

Maggie, prin jocul Ancăi Pascu, atenuează seriozitatea și gravitatea  surorii responsabile de sarcinile casnice ale familiei cu săgeți ironice, dar și cu umor tandru. Privirile ei pătrund până dincolo de aparențe, gesturile și mișcările ei hotărâte dinamizează atmosfera. Cea numită „clovnul familiei” are ceva din refulările Charlottei Ivanova, dar se depărtează de personajul cehovian prin atitudinea sa fermă prin care reușește să echilibreze relațiile între membrii familiei.

Dacă aș alege un cuvânt care să caracterizeze jocul Anei Sivu-Daponte în Kate, acela ar fi„măsură”. Kate este sora cea mai mare Mundy, catolică înverșunată ce îi  judecă pe cei care nu aderă la opiniile ei, disprețuind  orice păgân. Deasemenea, îi pasă profund de reputația familiei în Ballybeg, fără a ajunge la fanatismul Bernardei Alba.Cu măsură, Kate își impune rolul de autoritate familală. Cu măsură, ponderează zbuciumul, vivacitatea, răbufnirile surorilor mai tinere. Cu măsură, își permite să sufere, să spere, să se bucure. Este singura care se ferește de orice exaltare, disimulează orice derapaj sentimental, singurul moment în care permite femeii singure din ea să se dezlănțuie fiind cel al dansului.„cine-a mai pomenit fete bătrâne dansând?!”O întrebare retorică ce va găsi răspuns în prejudecățile personajului, în conveniențele unei lumi acaparatoare și sterile.

Dacă aș alege o calitate vizibilă a actriței Mădălina Borș în Agnes, aceea ar fi frumusețea, o frumusețe fluidă, diafană ce răzbate din fiecare scenă în care apare. Aparența ludicului și a indiferenței față de tribulațiilor amoroase ale surorilor nu acoperă o stare de preîndrăgostire  de același râvnit Gerry, stare cu care se luptă fără nicio șansă. Mereu îi caută privirea, e atentă la fiecare reacţie și replică a sa, deși știe că nu va primi nimic  în schimb. În relațiile cu celelate personaje feminine este elementul imponderabil, greu de prins și surprins în esență.

O minunată descoperire actrița Oana Maria Dragne în rolul Chris,  mama lui Michael. Cu finețe și subtilitate trece de la ipostaza de mamă și soră, la cea de femeie îndrăgostită. Starile ei depind foarte mult de Gerry, radiază, înflorește în prezența bărbatului iubit(„îl privește de parcă ar fi un rege” spune o soră), se împuținează și mai mult în trupul ei fragil când acesta pleacă. În replicile ei simple amestecă bucuria cu lacrima, adevărul cu iluzia: „tu nu te vei schimba și eu nu pot. Doar dansează cu mine și apoi pleacă„. Gesturile tandre față de fiul ei, discuțile mature pe care le poartă cu el sunt expresii ale vinovăției pentru că nu i-a putut oferi lui Michael tot ce își dorește, pentru că este o mamă singură șomeră. În scenele mamă-fiu, Oana Maria Dragne nu este cu nimic mai prejos decât celebrul său partener de scenă, iar acesta simte acest lucru, de aici rezultând unele din cele mai bune momente ale spectacolului.

În aceast univers feminin sudat, cu propriile legi, cu propriile mecanisme de apărare și autoreglare, personajele masculine trebuie să găsească actori subtili ca să nu eșueze în figuri decorative. Adi Gheo se desprinde de exotismul personajului pentru a-i reda fragilitatea și trauma. Recent întors dintr-o perioadă lungă ca misionar într-o colonie de leproși din Uganda Adi Gheo joacă un personaj  greu deprins în șabloane, un Jack fragil și dezorientat cu bagajele sale improvizate găzduind artefacte și suveniruri africane păgâne, dar și cu valize pline de amintiri greu de reprodus. Foarte înstrăinat, greu de suportat și de iubit, Jack te amuză cu intervențiile lui, fără a-ți ascunde durerea și inadaptarea provocate de întoarcere.

Prezența masculină tulbură pacea casei atunci când tatăl lui Michael, Gerry Evans ( Șerban Chițu), sosește pe neașteptate. Gerry nu pare a fi personajul negativ (nici nu există un personaj negativ), ci mai degrabă un principiu catalizator al iubirii. Nu doar Chris îl iubește pe acest trubadur fără voce, pe acest căutător/rătăcitor căruia nici morile de vânt nu îi ies în cale. Eleganța, aerul său boem, entuziasmul său absurd, încrederea copilărească în lucruri iluzorii sunt interpretate cu farmec ce te face să înțelegi   că există ceva ciudat de frumos în eșecul relației lor și care justifică iubirea constantă pe care Chris i-o poartă, precum  și neputința de a-l urî.

Surprinzător jocul actorului invitat, Marius Manole. Deloc ostentativ, fără nicio urmă de egoism, dimpotrivă, realizând dăruirea și forța jocului  tinerilor (și necunoscuților)parteneri de scenă, Marius Manole intră lejer și delicat în amintirile lui Michael. În copilărie pare o umbră a femeilor care îl copleșesc cu dragostea lor blajină, în timp ce adultul Michael oferă publicului o narațiune retrospectivă, explicând evenimentele în deplină cunoaștere a modului în care ele  se vor sfârși. Dansul la Lughnasa este povestit din amintirile sale, invocându-se înapoi la sfârșitul acelei veri, în ajunul sărbătorii la dieta recoltei Lugh, zeul muzicii și al luminii. Niciun moment actorul nu optează pentru poziția de raisonneur, stă departe de orice critică, de orice judecată moralizatoare. El aprinde lumina trecutului și tot el o stinge. O face subtil și misterios.

Nu știu dacă regizoarea Antonella Cornici iubește tapiseriile, dar multe imagini se depărtează de pictural, sunt mai mult decât fragmente vizuale de poveste, având consistența firelor bine strânse și împletite dintr-o tapiserie. Totul se țese, se leagă, destine, iubiri, amintiri. Din când în când, parcă un aparat de fotografiat surprinde momente, într-o lumină caldă și înșelătoare(Lighting Design: Lucian Moga): o femeie agățându-se de brațul iubitului ei, câteva femei așezându-se  curat și sincer la bârfă, o femeie privind cu jind bărbatul alteia, o copilă înțelegând brusc ce înseamnă trădarea și neiubirea, niște fete muncitoare pierzând speranțe în timp ce află că munca de tricotat mănuși este amenințată de munca mecanizată, femei ce se plictisesc, hrănesc găini, îndoiesc rufele, glumesc pe seama unui puști ce construiește zmee în curte. Zmeii nu vor zbura niciodată atât de sus cât și-ar dori copilul Michael,  femeile nu vor pleca niciodată atât de departe cât să îl vadă dansând pe  Lugh,  zeul străvechi al Luminii. Amintirile  unei veri îl vor bântui pe Michael până la maturitate. Sunt, cu siguranță, imagini pe care nu le împarte cu noi, sunt secrete care nu trebuie să iasă la iveală.  Povestea este o bulă în timp, o amintire descompusă și recompusă sub asaltul dorului de un timp cu certitudini și iubiri  haotice, dar reale, o amintire supremă cu niște femei dansând ca la începutul și sfârșitul lumii.

DANSÂND LA LUGHNASA

Teatrul Tudor Vianu Giurgiu

De Brian FRIEL

Regia: Antonella Cornici/ Asistenți regie: Andrei Piu, Robert Vlad

Scenografie: Alina Dincă Pușcașu

Ilustrație muzicală: Șerban Chițu

Coregrafie: Victoria Bucun

Light Design: Lucian Moga

Distribuție:

Marius Manole; Ana Sivu-Daponte; Anca Pascu; Oana-Maria Dragne; Mădălina Borș; Claudia Moroșanu; Șerban Chițu; Adi Gheo