„Hardughia se clatină mai tare ca niciodată”. Precum Charlotta Ivanova, nu mai știm cine suntem, ai cui suntem și de unde venim.Întrebarea nu este „ A fi sau a nu fi? ”ci „Ce vom fi daca vom continua a fi?”. Dacă la premieră piesa ULTIMUL GODOT de Matei Vișniec montată la Teatrul Toma Caragiu Ploiești îmi părea doar o inteligentă și poetică distopie, astăzi, după mai bine de un an, am perceput-o ca pe o secvență de film neorealist.
Încrucișarea dintre teatrul absurd, ermetic al lui Samuel Beckett cu teatrul contemporan românesc scris de Matei Vișniec pare o urmare a similitudinii crezului artistic aparținând celor doi dramaturgi. Beckett a refuzat de la bun început orice interpretare a piesei Așteptându-l pe Godot şi într-o scrisoare afirmă : „Nu ştiu mai mult despre această piesă decât cel care o va citi cu atenţie – nu ştiu cine este Godot. Nici măcar nu ştiu dacă el există.” Iar Matei Vișniec, vorbind în general despre piesele sale declară că „Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească”. Avem deci în față o piesă adresată atât sufletului, dar și creierului, accesibilă în toate sensurile sale doar iubitorilor și cunoscătorilor de teatru, prin mutiplele trimiteri la Shakespeare, la Cehov, la întreaga dramaturgie a absurdului Ionesco, Beckett, Pirandello, prin referințele biblice sau cinematografice.
Dacă în piesa lui Beckett două personaje, Vladimir și Estragon, așteaptă la nesfârșit și inutil venirea unui personaj numit Godot, autorul urmărind această așteptare întreruptă doar prin apariția unui alt cuplu de personaje , respectiv Pozzo şi Lucky, Matei Vișniec își imaginează venirea unui Godot real, furios pe scriitor pentru inexistența sa. Personajul se revoltă împotriva creatorului, îl imobilizează și ferecă pe acesta, așa cum la rândul său a fost ferecat într-o poveste a așteptării. Excelentă ideea scenografului Mihai Androne a izolării și înlănțuirii în fotoliul cu tapițerie geografică! Personajul își strigă neputința și inutilitatea, își varsă frustrarea în fața scriitorului demiurg. Scriitorul naște o lume sau cei născuți își creează propria lume? Absurdul devine palpabil și se umple de poezie și sensibil. Acea poezie pe care Vișniec o considera „o dimensiune esenţială a scriiturii dramatice, chiar dacă uneori ea rămîne vagă, discretă, aproape invizibilă”.
În rolul dramaturgului l-am văzut prima dată pe scenă pe tânărul Cătălin Bucur ( o să urmăresc cu siguranță și evoluția sa în ”Cei doi tineri din Verona” în regia lui Vlad Trifaș). Acesta reușește șă țină pasul în scenele de dialog și de mișcare alături de experimentatul său partener ( am simțit în jocul lor burlesc un elogiu adus filmelor mute și unor actori ca Buster Keaton, Charlie Chaplin), fiind mai puțin convingător la începutul piesei, intrând bine în rol după apariția lui Godot.
Regia spectacolului este semnată de Bogdan Voicu . Nu știu dacă este vorba de premiatul UNITER 1994 pentru regia spectacolului „Picnic pe câmpul de luptă“ de F. Arrabal,(Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Dar dacă este, ar fi păcat să nu se întoarcă la teatru. Cu atât mai mult cu cât se simte tandrețea cu care în piesă abordează tema acută a închiderii teatrelor, cu toate consecințele tulburătoare pentru oamenii ce îl iubesc, indiferent de ce parte a sălii s-ar situa.
Samuel Beckett: Inutil. Teatru’ s-a-nchis.
Godot: Nu se poate… Da’ nu se poate să se termine chiar așa…
Samuel Beckett: Piesa nu se mai joacă.
Godot: Cum nu se mai joacă?
Samuel Beckett: N-ai văzut c-am fost dat afară? Nu se mai joacă. Nu se mai joacă nicăieri, nimic.
Cu siguranță Ultimul Godot de pe scena din Ploiești este piesa care relevă , dacă mai era nevoie, profilul de actor complet al lui Karl Baker. Fermecător precum un actor hollyoodian din anii de glorie, cu o lejeritate a mișcărilor pe care o remarci nu la mulți actori ( personal doar la Dragoș Huluba și Alexandru Mike Gheorghiu), spontan, agil, jucând pe muchie de cuțit lacrima și zâmbetul, te emoționează și te convinge că nici noi nu putem trăi fără teatru, fără cuvinte. Mai este ceva de făcut :„ Să vorbim. Cel mai important lucru e să vorbim. Să vorbim despre orice.”
Prin reluarea replicii celei mai banale cu care începe piesa „Aşteptându-l pe Godot”- „Ce faci acolo?„ și a raspunsului, la fel de banal, ”Ma descalţ. Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată?” ceva se continua la nesfarsit.Poate teatrul, viața, creația. Depinde de noi ce alegem să continue. „ Numesc adevăr ceea ce continuă”. Nu cumva tot un om revoltat și iubitor al absurdului scria aceste cuvinte?
Ultimul Godot
de Matei Vișniec
Spectacol al Teatrului Toma Caragiu din Ploiești
regia: Bogdan Voicu
scenografia: Mihai Androne
ilustrația muzicală: Karl Baker
cu: Karl Baker, Cătălin Bucur