Locuim în aceeași casă, dar nu ne locuim sufletele. Stăm unul lângă celălalt, dar nu ne vedem de atâta distanță. Relativizăm distanțe, sentimente, trăiri. Hiperbolizăm diferențe minore, minimizâm prăpăstii. Nu ne cunoaștem, nu ne recunoaștem. Deschidem ușile, porțile, tersasele către toți, nu ne deschidem sinele către nimeni. Suntem prezenți zi de zi, absenți viață de viață. Putem pleca, putem amuți, putem dispărea și nimeni nu va observa plecarea, tăcerea, absența. Putem fi oricând ceilalți, pentru că nici NOI nu mai suntem. Ne-am înstrăinat, ne-am ascuns, ne-am pierdut, ne-am uitat.
Este redundantă preocuparea regizoarei Teodora Petre de a descoperi piese noi, de a le traduce inteligent, cât să nu piardă profunzimi, dimpotrivă, îmbogățindu-le cu noi sensuri. Dramaturgia lui Will Eno pare a se axa pe o interogație:„Are cineva locul nicăieri?” The Open House este o corabie încărcată de pasageri ce se va scufunda lent, timp în care aceștia vor percepe epavele emoționale din viață lor, dar, din inerție, nu se vor arunca spre bărcile de salvare. Piesa a avut premiera la New York, la Signature Theatre, în februarie 2014, sub conducerea lui Oliver Butler. The Open House a câștigat premiul Obie 2014, premiul Lortel și un premiu Drama Desk și a fost inclusă atât în Time Out New York, cât și în Time Magazine Top 10 Plays of the Year.
Neapărată de cortină, pe o scenă la doi pași de public, casa unei familii fără nume se lasă explorată de ochii spectatorilor. Eleganță, rafinament, bun gust, sobrietate, tonuri și nuanțe de bej-maron, mobilă de calitate, draperii lungi ce par a ascunde ceva și chiar ascund, așa este locul familiei fără nume imaginat de scenografa Ioana Pascha, cea care semnează și light-designul. Printre lumini și umbre, obiectele se lasă descoperite dezvăluind povești de familie: jucăriile și jocurile ascunse în dulap, tapetul vechi, zgârieturile de pe pereți sunt evocate cu o candoare cehoviană. În a doua parte a piesei perdelele grele descoperă o lume luxuriantă, o actuală livadă de vișini în culori și sunete vii (prin minte mi-a trecut titlul piesei „Totul în grădină”) contrastând cu interiorul posac și tern.
Pe un fundal sonor nelămurit și incert (ce maestru al ambiguității notelor este compozitorul Cezar Antal!) o familie se reunește spre a sărbători aniversarea nunții părinților. Nimeni nu are un nume. Tata(Adrian Titieni) stă în scaun cu rotile după un accident vascular cerebral, mama (Elvira Deatcu) pare o prelungire a canapelei, fratele tatălui (Ioan Batinaș) este acolo, fie și doar pentru că nu are unde să fie. Fiul (Eduard Trifa) și fiica (Ioana Bugarin) vin în vizită, fără a fi chemați sau doriți. O profundă indiferență plutește în aer, cuvintele se lovesc de gurile ce le rostesc și ricoșează în suflete cu efect de exploziv, replicile sunt scurte, anoste, neatinse de sclipirea vreunui sentiment. Expresiile faciale, grimasele, uimirile, dar și limbajul corpului nu sunt ale unor oameni la ceas de sărbătoare, dimpotrivă, ceva mecanic, calculat, dirijat se simte în comportamentul lor, de parcă intuiești că ar fi manipulați de sforile unui păpușar invizibil și dezarticulat. Dialogul de familie este un sumum de de banalități, de acuze, de șicane, de constatări veninoase, o vânătoare agilă de intenții ascunse. Nimănui nu îi pasă cu adevărat de nimeni, toți sunt născuți în zodia suspiciunii, demența bate la ușă, amnezia trage cu urechea, depresia stă să intre, afazia pândește la colț. Nu este de mirare că fiecare se grăbește să plece, fuga sub diferite pretexte fiind o portiță de scăpare dintr-o tortură a cuvintelor și a indiferenței cu pete de ură.
În a doua parte a piesei, câinele fuge, iar unul câte unul pleacă și familia. Fiul a plecat după iubita sa, fiica s-a grăbit să cumpere ceva de mâncare, mama s-a dus la spital după fiică, numai tatăl a rămas și lasă să scape cu răceală că se gândește să vândă gospodăria familiei. Sună soneria și, în forfotă, o domnișoară agent imobiliar începe să își exercite meseria, întrucât casa are și potențiali cumpărători. Agentul imobiliar și trupa ei sunt jucate de aceiași actori ca membrii familiilor sale în costume diferite. Dramaturgul schimbă registrul, închide o paranteză pentru a deschide alta în care vrea să se cuibărească o familie fericită care se pregătește să cumpere o casă și să înceapă o nouă viață. Să fie pulverizarea, disoluția primei familii o pedeapsă pentru cruzimea și cinismul distrugător al tatălui? Pe măsură ce tatăl rămâne blocat în scaunul său cu rotile, prezentul înghite trecutul, pentru că prin dispariția celorlalți pentru totdeauna, nu există nimic de pierdut.
Povestea aceasta cu acorduri suprarealiste se întâlnește cu o actori care îi deslușesc sensurile, situând-o pe un tărâm aparte, în vecinătatea comediei, a tragediei și a parabolei. Dacă în postura Fiicei Ioana Bugarin rămâne ușor schematică și neconvingătoare, își ia revanșa în cea a agentului imobiliar. Expansivă, plină de culoare, apăsând atât cât trebuie pe butoanele comediei, prezența sa schimbă definitiv registrul grav al piesei, ducând-o spre o farsă modernă plină de miez. Fraternizezi cu personajul agentului, singurul care ignoră total cabotinismul și tirania tatălui, în sfârșit pus la colț prin zâmbetul larg și gesturile degajate, sigure ale unei actrițe stăpâne mai ales pe roluri de femeie puternică. Pe aceeași linie se înscrie jocul lui Eduard Trifa. Răsărit de nicăieri, prietenul straniu al agentului, personajul său emană o energie consistentă dusă credibil spre obrăznicie și aroganță. Rolul Fiului transmite un puternic fior oedipian, într-un dialog absurd și crud cu un tată cinic și distant („Nu, serios, nu știu cine ești”, Te cheamă Sherlock?” „Sunt fiul tău”. „Ce vrei, o medalie?”)
Maestru al rolurilor secundare pe care le învăluie mereu într-o duioșie teribilă, Ioan Batinaș se vede, chiar când stă în spatele celorlalți, se aude, chiar când nu vorbește. Cel mai onest și mai singur membru al familiei din prima parte, Unchiul nu poate stârni compasiunea unei familii fără sentimente, nici măcar prin depresia sa față de soția pierdută. În a doua parte lasă rapid deoparte hainele invizibile și prost croite ale tristeții și ale alcoolismului, în favoarea celor stridente și de prost gust ale bărbatului din clasa mijlocie, banal și inexpresiv, excelent caricaturizat în dependența sa față de valori materiale.
Pater familias, tiranul absolut, cabotinul, inflexbilul, Tatăl, Adrian Titieni, poate să fi fost afectat de un accident vascular cerebral, poate doar refugiat și imobil în impotența sa de fi efectiv lângă ceilalți. Funcționând ca un pat al lui Procust după care ceilalți trebuie să își ajusteze trăirile, este el însuși într-o profundă singurătate și neînțelegere precum Nagg din coșul de gunoi beckettian. Tatăl realizează prin jocul nuanțat al versatilului actor un echilibru între imobilitatea trupului și a spiritului și flexibilitatea răutății și a limbajului, unealtă de preț. Când se răstește: „De câte ori trebuie să vă rog să nu vă gândiți niciodată în această familie?”simți deja frisoanele ce cuprind pe toți cei care au avut orice tip de familie. În a doua parte a piesei, Tatăl rămâne singur, singur în familie, singur în lume. Jocul actoricesc capătă un filon tragic, aparenta putere a personajului se disipează, o răzbunare divină pare că îl prinde într-o capcană și în acele e momente în care nimănui nu-i mai pasă de ce crede Tata.
Ca orice spectator subiectiv, îmi permit să spun că cea mai subtilă și rafinată interpretare aparține Elvirei Deatcu. Excelentă ideea regizorală de a menține personajul legat de canapea, ca o prelungire a ei, incapabilă să se desprindă. Mama are ceva din inconștiența benignă a lui Winnie din „Oh, les beaux jours”, dar și din frustrarea dospită a mamei lui Florian Zeller. Încercând să ignore aciditatea soțului și revoltele copiilor, Mama se înfundă în canapea ca într-o existență paralelă, se cufundă într-o negare totală a realității pe care o cosmetizează cu fraze rostite blând, tern, aproape inconștient. Personalitatea Mamei se lasă acaparată de cea a Tatălui, se micșorează până la anihilare. Deși extrem de frumoasă, actrița pierde voit din expresivitate, fizionomia ei devine o mască a indiferenței, mișcările sunt limitate, gesturile mecanice, vocea scăzută. Într-un registru total diferit, dar cu aceeși măiestrie, Elvira Deatcu devine prototipul femeii superficiale, inconsistente, cu o feminitate artificială, dezvrăjită de frumusețe, un simbol credibil al emoționalului schematic și frav al societății actuale.
Povestea prinde și te prinde în ciuda discursului abrupt, amestec de Ionesco și Beckett. Rutina are efectul unei boli letale. Când ne-am confruntat fiecare dintre noi cu o discuție reală cu membrii familiei noastre? Când am dat în lături tapetul și am deschis larg ferestrele spre grădină? „Într-o zi nu vom mai fi așa” speră membrii familiei, în timp ce nouă ne este rușine să recunoaștem că „așa”suntem. Unde este „scânteia de viaţă” de care vorbea Brook? Poate în imaginea unui câine care fuge de acasă și își recapătă suprema libertate.
O CASĂ DESCHISĂ
de Will Eno,
traducerea Teodora Petre
Regia: Teodora Petre
Scenografia și light design: Ioana Pashca
Muzica: Cezar Antal
Tatăl: Adrian Titieni
Mama: Elvira Deatcu
Fiica: Ioana Bugarin
Fiul: Eduard Trifa / Niko Becker
Unchiul: Ioan Batinaș