CU DRAGOSTEA LA SPITAL/ Dar-ar  naiba-n tine, dragoste…

Dragostea nu doare. Ea mișcă soarele și celelalte stele. Sau, mă rog, nu doare până la un punct, când începe să doară. Și când începe durerea, nu mai e vers de poezie, e fișă de internare. În lumea piesei Cu dragostea la spital de Gabriela Mihalache, iubirea trece de la suspin sub balcon, la consultație la camera de gardă. Nu mai vine cu serenade, aduce în schimb simptome: febră emoțională, palpitații afective, amețeli de la prea mult „te iubesc” administrat pe stomacul gol.

Dacă ar fi să o luăm după înțelepciunea populară, „Dragostea e ca o râie”, da, cântecul acela  de inimă albastră care spune adevăruri cu zâmbetul pe buze,  atunci spectacolul de la Teatru în Culise acesta e dovada clinică. Te apucă pe neașteptate, te scarpini discret la început, apoi tot mai vizibil, până când realizezi că ai nevoie de tratament. Numai că tratamentul nu există în farmacii. Sau, dacă există, e compensat doar pe jumătate.

Gabriela Mihalache pune iubirea pe targă și o duce direct sub lumina rece a neonului. Acolo unde sentimentele sunt analizate, relațiile sunt puse la perfuzie, iar declarațiile de dragoste primesc diagnostic diferențiat. Comedia se naște tocmai din această ciocnire între pateticul amorului și prozaicul halatului alb. Dragostea, această mare epopee a omenirii, ajunge pacient cu număr de ordine.

Și, cum se întâmplă în toate spitalele,  anestezicul este vital. În spectacol, râsul, umorul, ironia și autoironia sunt și calmante, și anestezice. Ne recunoaștem în simptome, în exagerări, în micile drame conjugale sau romantice care, privite de aproape, par tragedii, iar privite de la distanță devin comedii irezistibile.

Spectacolul regizat de Alex Vlad nu este o urmare a longevivului Clinica sinucigașilor, având propria sa individualitate. „Cu iubirea la spital” pornește de la o premisă care, la prima vedere, provoacă zâmbetul: într-o societate ușor distopică, iubirea este considerată o afecțiune periculoasă, contagioasă, iar cei atinși de ea sunt internați pentru tratament. Însă dincolo de mecanismul comic, textul Gabrielei Mihalache construiește o satiră limpede despre felul în care contemporaneitatea încearcă să administreze, să controleze și să eticheteze emoția.

Suntem pe tărâmul poeziei  care funcționează pe baza comicului de situație, a umorului și ironiei, dar și a comicului de caractere. Se exploatează contrastul dintre un spațiu asociat gravității și fragilității și reacțiile profund omenești, adesea caraghioase, ale celor care îl populează. Spitalul funcționează ca un cadru ideal  pentru a aduce împreună personaje incompatibile, obligate să comunice, să se suporte și, uneori, să se înțeleagă mai mult decât și-ar dori.

Economia de mijloace materiale și tehnice specifică producțiilor independente  se traduce într-o scenografie simplă. Nu există excese stilistice; accentul cade pe relația directă cu publicul și pe dinamica dintre personaje. Decorul sugerează un spațiu clinic recognoscibil, dar suficient de flexibil pentru a permite transformarea rapidă a situațiilor. Costumele medicale, recuzita clinică și structura spațiului creează o aparență de ordine, în timp ce comportamentul personajelor fisurează constant această ordine. Spațiul spitalului devine o metaforă a normării sociale, devenind un loc al conformării, mai mult decât al vindecării. Regulile sunt precise, diagnosticele rapide, iar „simptomele” iubirii,  visarea, vulnerabilitatea, pasiunea, gelozia, atașamentul sunt tratate ca deviații de la echilibru. Dramaturgia exploatează inteligent această inversare: ceea ce este, în mod tradițional, forță vitală, devine aici patologie.

Personajele sunt construite tipologic, dar nu schematic. Fiecare reprezintă o atitudine față de iubire: pacientul care refuză tratamentul, cel care se agață de diagnostic ca de o scuză, medicul convins că emoția trebuie eradicată, cel care începe să se îndoiască de protocol. Dialogurile sunt sprintene, cu replici care exploatează clișeele limbajului medical, transformându-le în arme ironice. „Tratamentul” devine un joc semantic în care rețetele și prescripțiile sunt, de fapt, încercări de a reprima libertatea interioară.

Distribuția spectacolului este alcătuită din actori care evoluează preponderent în mediul teatral indepedent: Alex Vlad, Dorin Enache, Emanuel Varga, Teodora Tudose, Patricia Ionescu, Adrian Pantelimon, Adrian Luican, Tina Țifescu.

Ca de obicei, foarte bun Dorin Enache în definirea verosimilă a personajului Doctorul Varga, prin harul și intuiția sa incontestabile. Doctorul Varga este personajul care se transformă vizibil de la păzitorul în halat alb a moralei și disciplinei, la un biet îndrăgostit care nu își mai găsește locul și rostul. Dorin Enache își îndepărtează personajul de caricatură, refuză orice tempo isteric, afișează o seriozitate absolută în joc și tratează absurdul ca normal. Actorul parcurge cu finețe în expresie și sinceră dăruire toate stările prin care trece acest personaj, ce ușor îi putea prilejui exagerări comice. Tot lui Dorin Enache, cu o voce deja recognoscibilă și cu o dicție atent lucrată(aspecte foarte neglijate în teatrul actual), îi revine un monolog complex în care se descrire metaforic dragostea :„Câte forme descopăr în fiecare zi în spitalul ăsta… Dragostea de tip arici, când te lupţi cu propriile sentimente şi te temi să nu fii rănit; dragostea de tip orchestră, când, înarmat cu o baghetă magică, dirijezi încontinuu o partitură goală, așteptând gloria și aplauzele de final; dragostea de tip clepsidră, când o trăieşti cu intensitate tocmai fiindcă ştii că se sfârşeşte; dragostea ca un joc de şah, în care contează mutările bune în deschidere şi în care nebunul ajunge mereu să ameninţe regina etc, etc. Dragostea e periculoasă tocmai prin diversitatea ei.” Tânăra  și frumoasa actriță Teodora Tudose jonglează prin expresie privire, gest, atitudini cu aparența de naivitate a personajului Alma, de fapt, cu  dorința de a provoca reacții din partea celor ce o curtează. Exagerarea laturii zen scade valoarea interpretării. Patricia Ionescu abordează pe tot parcursul spectacolului un ton grav și afectat caremerge uneorispre stridențe de expresie. Patricia Ionescu va găsi cu siguranță  și alte valențe ale personajului său consistent construit dramaturgic, scoțându-l dintr-o tratare manieristă și rigidă. Emanuel Varga în Matei, încearcă timid creionarea bărbatului nefericit în amor. Alex Vlad este Eugen Furtună,  un rol ce îi putea da prilejul unor exagerări vulgare, dar pe care le ocolește cu dibăcie. Obișnuit cu tipul personajelor din lumea tinerilor furioși, Alex Vlad știe să puncteze cu umor și temperament, situația soțului disperat de iubire pe care este incapabil să o împărtășească „Simt că-mi pierd minţile. Mă uit la ea, ceva sumbru îmi învolbură stomacul, mă ia cu călduri, îmi vine să-i cad în genunchi şi s-o rog să mă iubească, apoi un gând mă fulgeră şi mă transformă într-o fiară. O urăsc! Şi ştii de ce o urăsc? Fiindcă o iubesc. Şi ştii de ce o iubesc? Fiindcă o urăsc din ce în ce mai tare. Înghit pastilele ca pe bomboane şi degeaba!”

Când piesa a ieșit prima dată la public ca spectacol-lectură, Nona Rapotan remarca: ,,Ce este de admirat la acest text este faptul că se situează departe de orice pledoarie ideologică, de orice politică a momentului. Cu alte cuvinte, nimic care să ne trimită cu gândul la teatrul social (atât de promovat astăzi), ceea ce este aproape un miracol.”( https://bookhub.ro/cu-iubirea-la-spital-un-spectacol-lectura-altfel/)

Da, spectacolul nu cade în moralism. Nu proclamă iubirea ca ideal absolut, nici nu ridiculizează total rațiunea. Mai degrabă, arată conflictul dintre cele două și absurdul unei lumi care încearcă să elimine riscul prin eliminarea sentimentului. În acest sens, comedia capătă o dimensiune filosofică: poate fi iubirea controlată? Și dacă da, ce mai rămâne din uman?

Atenţie! Vă rugăm, atenţie! Până la noi ordine, respectaţi toate recomandările autorităţilor. Păstraţi distanţa emoţională şi nu daţi frâu liber impulsurilor. Vă reamintim că dragostea este o tulburare mintală ce trebuie ţinută sub control. Dacă simptomele se înrăutățesc, vă rugăm să vă prezentaţi la cabinetul dnei Mosca, situat la etajul doi. Aveţi grijă de sănătatea tuturor!

Sub aparența ludică, textul Gabrielei Mihalache vorbește despre nevoia fundamentală de conexiune și despre imposibilitatea de a o anula prin reguli. În final, spectacolul nu tratează iubirea, o declară incurabilă. Și tocmai de aceea, indispensabilă.În fond, poate că dragostea chiar e „ca o râie”: nu scapi ușor de ea, dar nici nu te înduri s-o tratezi definitiv.

CU DRAGOSTEA LA SPITAL

De Gabriela Mihalache

Regie: Alex Vlad

Cu:

 Alex Vlad

 Dorin  Enache

 Emanuel Varga 

Teodora Tudose

 Patricia Ionescu

 Adrian Pantelimon

 Adrian Luican,

 Tina Țifescu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *