Motto: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate zidită pe un munte nu poate fi ascunsă. Nici oamenii nu aprind o lampă și o pun sub un vas, ci o pun pe un sfeșnic, și luminează pe toți cei din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” Noul Testament, Matei 5:14-16:
Dramaturgul Conor McPherson a declarat public că scrie mereu despre aceleași lucruri. Și anume, despre dorința de a ne conecta și despre cum egoismul nostru ne poate împiedica acest lucru, despre dorința de a face parte dintr-o comunitate și despre mijloacele prin care ne putem salva. Piesa „Shining City” a avut premiera mondială la Royal Court în iunie 2004, unde s-a jucat timp de o lună. Spectacolul s-a mutat pe Broadway pentru o reprezentație de două luni, primind două nominalizări la premiile Tony.
„Orașul luminii” poate fi privită ca o piesă despre salvare. Ea spune povestea unui bărbat în vârstă de 54 de ani care apelează la un terapeut pentru ajutor după moartea soției sale. Există o fantomă și multă furie, deoarece nu doar aruncăm o privire asupra vieții personale a pacientului, ci și a terapeutului. Dramaturgul Conor McPherson nu este străin de poveștile cu fantome înfiorătoare ( Digul, Navigatorul), dar în Orașul luminii, demonii interiori sunt cei care frământă personajele, mai ales când sunt trădate de ele însele. „Ei bine, personajele caută un sens în ceva dincolo de existența cotidiană”, explică McPherson. „Ele caută ceva care să le ofere o logică eternă generală, un sens și o siguranță care să implice și să pună capăt durerii la un moment dat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu. Viața este așa pentru mulți oameni.”
„Orașul luminii” nu este o piesă în care conflictul se manifestă prin acțiuni puternic dramatice, ci prin tensiuni subterane, prin dialoguri de o aparentă simplitate, dar încărcate de straturi de sens.Cristi Juncu, regizor cu o remarcabilă rigoare a detaliului psihologic, își asumă provocarea acestui text introspectiv, mizând pe sobrietatea construcției scenice și pe legăturile dintre actori, distribuția fiind fără fisuri. Spectacolul nu urmărește efectul, ci revelarea unei tăceri dureroase, în care întrebărilese rostogolesc, iar răspunsurile sunt deduse din frânturile de destăinuiri.
Spectacolul urmează un tipar dramatic concentrat ce accentuează închistarea personajelor în propriile mecanisme de apărare. Ritmul este deliberat lent, tensionat, iar tăcerile devin mijloace esențiale de construcție dramatică. Acțiunea aparent statică lasă loc unei dinamici psihologice intense, în care revelația nu este spectaculoasă, ci treptată, dureroasă și, tocmai de aceea, autentică
Suntem în Irlanda, la Dublin, în cabinetul unui psihoterapeut, fost preot care și-a pierdut credința. John, văduv, crede că este bântuit de fantoma soției sale decedate. Șerban Gomoi îl interpretează pe Ian, un terapeut care tocmai s-a mutat într-un nou apartament și își vede pacienții acolo. Locul este banal, sterp, cu pereți maro și teancuri de cutii de carton. În timpul în care se petrece acțiunea acestei piese, nu își despachetează niciodată toate cutiile. Ian are propriile probleme, luptând cu o relație dificilă cu Neasa, soția sa. Au un copil împreună, maternitatea a schimbat-o, sunt separați, el fiind sfâșiat între responsabilitățile sale de tată și lipsa unei legături cu Neasa.John (Sorin Cociș), pacientul lui Ian, trăiește o existență placidă într-o lume a evenimentelor sociale plictisitoare. Dar ceva ciudat i s-a întâmplat, scoțându-l din zona de confort: soția moartă îl bântuie, expunându-i remușcările și sentimentele de vinovăție și nesiguranță. Pe măsură ce cei doi bărbați se luptă să-și înțeleagă locul în lume, sunt legați în moduri pe care nu și le-ar fi putut imagina niciodată și forțați să pună la îndoială însăși natura realității.
Scenografa Carmencita Brojboiu înțelege rostul orașului în acest text, un personaj fără replici cu care se confruntă fiecare personaj.Cabinetul de psihoterapie este claustrofob, simplu, nu poartă o amprentă personală, dincolo de ferestre zărindu-se luminile orașului.Știm că suntem în Dublin, iar muzica Cristinei Juncu cu sonorități de folk irlandez întărește atmosfera irlandeză.
Relația John – Ian este esențială pentru înțelegerea noțiunilor transfer și contratransfer în psihologie. conflictului interior al protagonistului. Nu este o relație care vindecă, ci una care obligă la luciditate. Psihologul nu este un ghid, ci mai degrabă o oglindă în care John este forțat să se vadă fără distorsiuni. Această confruntare necruțătoare, lipsită de sentimentalism, devine în sine un act de curaj.Și poate, tocmai din această absență a alinării se naște posibilitatea unei soluții: ă speranța nu vine din înțelegerea celuilalt, ci din asumarea propriei umbre.
Transferul și contratransferul sunt două concepte fundamentale în psihanaliză, inițial teoretizate de Sigmund Freud, dar aprofundate și nuanțate în multiple direcții de școala psihodinamică ulterioară. Ele descriu procese afective profunde care apar în cadrul relației terapeutice, dar a căror logică poate fi observată și în alte contexte interumane intense, precum relațiile de cuplu, raporturile de autoritate sau chiar în pedagogie.Transferul desemnează fenomenul prin care pacientul „mută” asupra terapeutului trăiri, emoții, atitudini și reprezentări afective care, în realitate, aparțin unor figuri semnificative din trecutul său – în special părinți sau alte persoane investite afectiv în copilărie. Acest proces nu este conștient și nu se bazează pe realitatea prezentă a terapeutului, ci pe o „proiecție” afectivă: terapeutul devine, pentru pacient, purtătorul simbolic al unui altcineva.La rândul său, contratransferul se referă la reacțiile afective ale terapeutului față de pacient.
Psihologul(Șerban Gomoi) nu este un personaj înzestrat cu empatie fățișă ori cu o strategie explicită de vindecare. Dimpotrivă, abordarea lui este rece, formală, intruzivă prin neutralitate, iar în contact cu fragilitatea lui John, această atitudine creează o tensiune subtilă, dar apăsătoare. Ian nu e lipsit de umanitate, dar psihologul are o altă poziție. Ritmul replicilor este controlat, chiar insistent uneori, ca un „metronom” care nu se lasă dislocat de haosul emoțional al lui John.Această diferență de registru creează o asimetrie de vulnerabilitate, care tensionează întreaga dinamică.
John, traumatizat de o vină nespusă și blocat în remușcare, nu vine pentru a fi salvat, ci mai degrabă pentru a verifica dacă încă mai există un sens al existnței. El nu oferă ușor răspunsuri, își construiește propriul discurs prin aluzii, glume, frânturi de amintiri, retrageri. Psihologul, în schimb, pare să nu dorească să „atingă” omul, ci să-l diagnosticheze, să-l decupeze în termeni clinici. John se apără prin anecdote, schimbă direcția conversației, evită privirea directă. Psihologul, cu toate acestea, nu se adaptează emoțional, ci rămâne rigid. Această ruptură de empatie este ceea ce alimentează conflictul și face ca „terapia” să eșueze formal, părând că psihologul devine la rândul său pacient.
John (Sorin Cociș) este un bărbat care își trăiește singurătatea în tăcere, blocat într-un trecut care nu s-a încheiat niciodată. Este un personaj închistat în remușcare, dar fără capacitatea de a se ierta. Actorul evită orice formă de patetism.Sorin Cociș nu construiaște personajul ca pe un „pacient” în suferință evidentă. Contactul vizual cu psihologul esteuie dozat, fie ocolit intenționat, fie susținut agresiv în rare momente-cheie, ca formă de provocare. Sarcasmul detensionează destăinuirile.
În rolul lui Neasa,Sorina Ștefănescu îmbracă ușor hainele femeii obosite, conflictuale, rătăcite și ea în propria viață.Rareș Andrici este Lawrence, personajul care are rolul de a-l face mai ușor de înțeles pe Ian și care cucerește printr-un entuziasm nedisimulat și un chef de a demasca ipocrizia și frica oamenilor
„Orașul luminii” devine un titlu paradoxal. Orașul, departe de a fi un spațiu al iluminării, apare ca un teritoriu al alienării, al ruinei morale, al rătăcirii. Lumina nu e nici salvatoare, nici stabilă. E o clipire intermitentă, amintirea unui miracol trăit prea devreme sau a unei speranțe uitate. Lumina, în lectura regizorală, e poate conștiința, poate împăcarea, poate simplul fapt de a fi martor lucid al propriei rătăciri. În scena aproape de final unde ambii bărbați vorbesc vesel unul cu celălalt în banalități poliicoase, te întrebi dacă sunt cu adevărat bine. „Orașul luminii” devine spectacolul întâlnirii dintre singurătăți. Lumina, aici, nu e triumf, ea pare un dar pentru cei ce reușesc a-și accepta întunericul lor și al celor din jur.
ORAȘUL LUMINII
De Conor McPherson
Traducerea și regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu,
Muzica originală: Cristina Juncu
Cu:
Ian: Șerban Gomoi
John: Sorin Cociș
Neasa: Sorina Ștefănescu
Laurence: Rareș Andrici
Fantoma: Simona Bușoiu