Motto:Un crocodil de mlaștină rămâne un crocodil de mlaștină. Dacă îi întinzi o mână, ți-o mlăștinizează. Iar dacă începi să împarți același spațiu cu el, acesta din urmă va deveni mlăștinos.”(Matei Vișniec, Consulatul lunii)
„Este foarte posibil ca “Rinocerii” – spera Eugen Ionescu – să devină de neînţeles, sper, într-o lume în care oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărţiţi unii de alţii. În acel moment nu se va mai înţelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document revolut. Sper că aşa se va întămpla.” Deșartă speranță! Singura cauză care ar îndepărta cititorul de sensurile textului ar putea fi analfabetismul funcțional, nicidecum anacronsismul cu timpurile prezente. Prezentul a luat-o rău la vale. S-au surpat temeliile, s-au cocârjat stâlpii de susținere, s-au crăpat zidurile protectoare. De ce să te ții să nu aluneci? Unde să privești? Lumea se lăfăie în ecrane luminoase care pot transforma orice realitate. Suntem o gloată de Narcis urâți care fugim de oglindă, refugiindu-ne în gadgeturi, drapându-ne în straie pestrițe.
În istoria teatrului modern există texte care, deși scrise într-un context politic precis, își păstrează neliniștitor actualitatea. Printre ele se află și piesa „Rinocerii” a lui Eugène Ionesco. Despre piesa apărută în anul 1959, autorul afirma că este un text antinazist, dar şi unul care „arătă zădărnicia acestor groaznice sisteme, la ce duc ele, cum îi aţâţă pe oameni, îi îndobitocesc, apoi îi subjugă„.Scrisă într-o epocă marcată de amintirea totalitarismelor europene, piesa a fost interpretată inițial drept o satiră la adresa fascismului și a mecanismelor prin care ideologiile radicale pot seduce masele
Eugène Ionesco și-a imaginat rinocerita drept o epidemie extinsă la nivel ideologic și psihologic, ea fiind un caz de isterie în masă ce produce mutații mentale colective și a exemplificat-o cu mișcarea studenților studenții manifestanți de la 1968, o magine generică a rinocerilor agresivi și violenți. Mulți contemporani nu găseau nicio justificare unei asemenea poziționări ostile față de revolta studențească. Ei nu știau că inițiatorul teatrului absurdului se ridica împotriva oricărei forme de regim totalitar, inclusiv împotriva totalitarismului care voia să răstoarne totalitarismele deja instaurate.
În interpretările canonice ale piesei, regizorii au lucrat cu materialul lui Ionesco într-o cheie aproape didactică.În montările franceze timpurii, rinocerizarea era asociată direct cu ascensiunea fascismului și cu colaborarea intelectualității. În teatrele est-europene ale anilor ’70-’80, textul era folosit ca un avertisment anti-totalitar: rinocerii erau uniformele, colectivismul, propaganda, omnipotența statului.
Montarea lui Vlad Massaci de la Teatrul de Comedie își găsește locul într-o lectură a textului cu trimitere la zona politică, , dar o face propunând o formă nouă: renunțând la metafora strict politică, el o reintegrează într-un univers saturat de tehnologie, stimuli, zgomot informațional, fake news, presiune socială și anxietate identitară. Astăzi însă, privită din perspectiva societății digitale, parabola lui Ionesco pare să capete o semnificație și mai amplă: nu doar despre totalitarism, ci despre contaminarea ideologică a individului într-o lume saturată de discursuri manipulatoare.Spectacolul demonstrează că forța dramaturgiei lui Ionesco nu stă în actualizări superficiale, ci în capacitatea de a reflecta mecanismele recurente ale conformismului social. Rezultatul este un spectacol care nu vorbește doar despre „rinocerii” unei epoci trecute, ci despre tentația permanentă a oamenilor de a intra într-o turmă atunci când responsabilitatea individuală devine incomodă. Regizorul aduce în prim-plan teme contemporane, dezinformarea, valul tehnologic, inteligența artificială, fluxul incontrolabil de știri și entertainment și întreabă: ce rămâne din umanitate atunci când nu mai știm să discernem? Îndoctrinarea vine prin flux, prin hiperstimulare, prin amestecul dintre adevăr și spectacol.
Un rol esențial în articularea acestei viziuni îl are scenografia realizată de Andu Dumitrescu, care semnează totodată și designul de light și video. Spațiul scenic este dominat de o imagine simplă, dar încărcată de sens: o groapă aflată în centrul scenei, din care se ridică permanent fum.În jurul acestei gropi sunt dispuse bănci cenușii, elemente mobile ce pot fi reorganizate pentru a sugera diferite spații ale acțiunii, piața orașului, biroul, cafeneaua sau interiorul unei locuințe. Minimalismul decorului nu urmărește să construiască realismul unui loc anume, ci mai degrabă starea morală a unei comunități. Cenușiul dominant evocă o societate uniformizată, lipsită de vitalitate, în care individualitatea pare deja estompată.
Groapa devine astfel centrul simbolic al spectacolului: personajele care aleg să se alăture rinocerilor sfârșesc prin a cădea în ea, gest care vizualizează procesul de „rinocerizare”. Nu asistăm la transformări spectaculoase în animale, regizorul evită deliberat această soluție, ci la o dispariție progresivă a identității umane.
În fundalul scenei apare un alt element scenic sugestiv: un geam amplu, care capătă funcția unui ecran. În anumite momente el devine imaginea unui telefon mobil uriaș, pe care se proiectează chipul unui bărbat cu mască de rinocer, ca într-un flux de videoclipuri de pe rețelele sociale. Turma se formează astfel nu doar în spațiul fizic al orașului, ci și în spațiul virtual al influenței și propagandei. Prin aceste mijloace scenografice, spectacolul sugerează discret că societatea contemporană nu mai este manipulată doar de ideologii politice, ci și de algoritmi, viralitate și mecanismele seducției digitale.
În eseurile sale teoretice, Eugène Ionesco afirma că absurdul din teatru trebuie tratat cu realism. Paradoxul formulării se explică prin ideea că absurditatea lumii nu devine credibilă decât atunci când este jucată cu maximă naturalețe.Vlad Massaci respectă această premisă estetică. Regia evită excesele metaforice sau soluțiile scenice stridente. Transformarea oamenilor în rinoceri nu este ilustrată prin costume elaborate sau efecte spectaculoase, ci mai ales prin schimbări de atitudine, gest și discurs. Actorii rămân oameni până în momentul în care, simbolic, părăsesc scena prin groapa centrală.În acest fel, spectacolul insistă asupra procesului psihologic al contaminării. Personajele nu devin rinoceri dintr-o dată; ele ajung acolo treptat, prin justificări, ezitări și concesii morale.Apariția primului rinocer este sugerată printr-o sonorizare puternică: tropăitul animalului pare să înconjoare sala, transformând publicul într-un martor direct al evenimentului. Din acel moment, ritmul spectacolului accelerează. Fiecare scenă marchează o nouă etapă a epidemiei ideologice.
În centrul piesei se află personajul Bérenger, interpretat de Tudor Chirilă, figura omului obișnuit care devine, fără să vrea, ultimul apărător al umanității.La începutul spectacolului, Bérenger nu pare un erou. Este un funcționar banal, obosit de rutina birocratică și ușor dezorientat în fața propriei vieți. Preferă băutura, întârzie la serviciu și pare incapabil de gesturi decisive. Tocmai această banalitate îl face însă credibil: el nu este un moralist, ci un om obișnuit confruntat cu o situație extraordinară.Interpretarea lui Tudor Chirilă construiește cu finețe evoluția personajului. Actorul urmărește transformarea interioară a lui Bérenger de la confuzie la luciditate. În timp ce ceilalți încearcă să explice fenomenul prin argumente pseudo-raționale, el este singurul care percepe pericolul real.Monologul final – „Sunt ultimul om. Am să rămân om până la capăt” – devine punctul culminant al spectacolului. Rostit fără emfază, ci cu o intensitate interioară puternică, discursul lui Bérenger transformă piesa într-o meditație despre responsabilitatea individuală.
În jurul lui Bérenger gravitează o galerie de personaje care ilustrează diferite forme de capitulare morală. Jean, interpretat de Liviu Pintileasa, reprezintă tipologia omului sigur pe sine, preocupat de aparențe și disciplină socială. Pedant și moralizator la început, el este convins că lumea trebuie să funcționeze după reguli clare. Tocmai această rigiditate îl face vulnerabil: atunci când realitatea devine absurdă, Jean preferă să se adapteze noii norme decât să o conteste.
Scena transformării sale într-un rinocer, într-un dialog tensionat cu Bérenger, este una dintre cele mai intense momente ale spectacolului. În locul unei metamorfoze spectaculoase, asistăm la o degradare treptată a discursului, la trecerea de la argumente logice la agresivitate instinctuală. „JEAN: Ți se pare preferabilă condiția noastră? BERENGER: Orișicât, avem și noi morala noastră, care mi se pare incompatibilă cu a lor. JEAN: Morală! Mai slăbește-mă cu morala, ce-i aia morală? Morala trebuie depășită! BERENGER: Și ce pui în locul ei? JEAN: Natura. BERENGER: Natura?!? JEAN: Natura are legile ei. Morala e antinaturală. BERENGER: Dacă înțeleg eu bine, tu vrei să-nlocuiești legea morală prin legea junglei.”
Un alt tip de conformism este reprezentat de Dudard, interpretat de Lucian Ionescu. Spre deosebire de Jean, Dudard nu este dominat de orgoliu, ci de un scepticism relativist. El refuză să condamne fenomenul rinocerizării, preferând să adopte o poziție tolerantă: „poate că fiecare are dreptul să fie ceea ce dorește”. În logica lui, orice judecată morală devine suspectă.
Această neutralitate aparentă se dovedește însă la fel de periculoasă ca entuziasmul fanatic.
Daisy (Andreea Alexandrescu) introduce în piesă dimensiunea afectivă. Relația ei cu Bérenger pare să ofere o posibilă salvare: doi oameni care se opun împreună valului de rinocerizare.Dar și Daisy cedează în final. Fascinația turmei, sentimentul că aparține unei forțe colective, devine mai puternic decât solidaritatea cu individul izolat.
Momentul în care Daisy părăsește scena pentru a se alătura rinocerilor este unul dintre cele mai tulburătoare episoade ale spectacolului. Nu asistăm la o trădare violentă, căderea fiind o renunțare blândă, aproape melancolică. Tocmai această delicatețe face scena cu atât mai dramatică.
Pe lângă aceste figuri centrale, spectacolul construiește o lume populată de tipologii recognoscibile: logicianul ironic, băcanul pragmatic, gospodina indignată sau funcționarul obedient.Actorii din distribuție printre care Dragoș Huluba, Simona Stoicescu, Sorin Miron, Lucian Pavel, Mihaela Măcelaru sau Domnița Iscru contribuie la conturarea unei comunități credibile. Fiecare personaj pare desprins din realitatea cotidiană: oameni obișnuiți, cu preocupări mărunte, incapabili să perceapă gravitatea transformării care se produce în jurul lor.Prin aceste portrete, spectacolul sugerează că rinocerizarea nu este rezultatul unei conspirații, fenomenul reprezintă un cumul de slăbiciuni umane: comoditate, oportunism, frică sau pur și simplu dorința de a aparține majorității.
Rinoceri au fost, sunt și vor fi printre noi, cât timp oamenii își abandonează identitatea umană și se alătură unei mulțimi. Viziunea lui Vlad Massaci vine ca un răspuns la o întrebare pe care montările istorice nici nu și-o puteau pune:Cum se transformă omul într-o bestie conformistă într-o lume dominată de zgomot informațional, algoritmi, superficializare, anxietate și entertainment? Se mută mută accentul de pe totalitarismul exterior. Rinocerii nu mai intră cu forța peste oameni: oamenii aleg rinocerizarea ca pe o formă de confort. Ne scufudăm într-o mlaștină calduță. E atât de bine în ea!
Foto: Teatrul de Comedie, Anastasia Atanasoska AA
RINOCERII
de Eugen Ionesco
Teatrul de Comedie, București
Regia Vlad Massaci
Scenografie, light & video design Andu Dumitrescu
Coregrafie Florin Fieroiu
Sound design Vlaicu Golcea
Asistență regie Elena Tudorache
Asistență scenografie Elena Moloșag
Distribuție
Tudor Chirilă – Bérenger
Liviu Pintileasa – Jean
Andreea Alexandrescu – Daisy
Lucian Ionescu / Alin Florea – Dudard, Băcanul
Sorin Miron – Botard, Patronul cafenelei
Dragoș Huluba – Logicianul
Lucian Pavel – Domnul Bătrân, Domnul Papillon
Mihaela Măcelaru – Gospodina
Simona Stoicescu – Băcăneasa, Doamna Boeuf
Domnița Iscru – Chelnerița