„E foarte frumos, Anca, foarte frumos ce ai scris. Ești TU acolo, sunt și eu, sunt școlile noastre toate, copiii noștri, dar mai ales viața noastră care, da, poate nu intereseaza pe nimeni. Este și Replika, și Năzuințe, nebunia noastră constructivă de a lăsa ceva bun în urmă. Nu este nimic dezlânat, poveștile se leagă, se întrepătrund. Minunate titlurile capitolelor și finalul pe care îl construiești pentru fiecare personaj. Ai niște comparații excelente, cele mai bune pagini sunt cele în care vorbesti cu vocea fiecărui personaj. Povestirea este vizuală, miroase a cretă. Are umor fin, tandrete, seriozitatea mărturisirilor sub jurământ.
Fă-o să umble prin lume, chiar dacă lumea ei va fi mică și în disoluție.”
Așa scriam cu câțiva ani în urmă. Romanul era încă manuscris, încă ezitant, ca o scrisoare lungă pe care cineva o scrie fără să știe dacă o va trimite vreodată. Confesiunea curgea limpede purtând cu ea poveștile unei generații și mărturisind cum memoria păstrează, uneori cu încăpățânare, propriile sale versiuni. Astăzi îl recitesc tipărit și senzația este stranie, aceea de ,,scrisoare” care îmi este adresată, nu citesc doar o ficțiune, ci rememorez o parte din viața mea, a a prietenelor mele, a anilor noștri tineri ce sunau a cântec.
Există imagini care rămân intacte în memorie, ca și cum timpul nu ar avea putere asupra lor. În anii de liceu ne adunam adesea sub castanul înflorit din curte, într-o lumină de sfârșit de primăvară care părea să prelungească zilele la nesfârșit. Sub același castan ne-am întâlnit periodic la 10 ani, la 20 de ani cu promisiunea că vom rămâne generația unică prin aceste întâlniri. Numeam adevăr ceea ce continua.
„Zăpezi de tei” pornește de la un motiv aparent simplu: revederea după treizeci de ani a unei clase de liceu. Dar această întâlnire devine în roman mult mai mult decât un pretext nostalgic. Personajele nu se întâlnesc doar între ele, ci și cu propriile lor versiuni de altădată. În spatele conversațiilor, al gesturilor stângace sau al entuziasmului revederii se simte întrebarea pe care fiecare o poartă în sine. Ce a rămas din promisiunile tinereții?
Romanul funcționează ca o galerie de portrete ale unei generații. Fiecare personaj pare să reprezinte o posibilă direcție a vieții: unii au rămas nostalgici, alții și-au reinventat existența, alții par să poarte cu ei o tăcere greu de descifrat. Revederea scoate la lumină nu doar biografiile diferite ale colegilor de altădată, ci și felul în care timpul a modelat, discret și inevitabil, fiecare destin.
În acest sens, tema centrală a cărții nu este doar întâlnirea, ci scurgerea timpului. Romanul sugerează că trecutul nu este niciodată o realitate fixă. Fiecare personaj își amintește altfel aceleași întâmplări, fiecare păstrează în sine altă lumină a adolescenței. Astfel, adevărul devine fragmentar, alcătuit din amintiri suprapuse, uneori contradictorii.
Da, am recunoscut, m-am recunoscut printr-un un gest, o replică, o siluetă . Este ca și cum ai privi o fotografie în care te afli și tu, dar făcută de altcineva. Romanul amintește astfel un lucru esențial, acela că viețile noastre, fără să știm, devin adesea materia narativă a poveștilor altcuiva.
Ar fi nedrept să ignorăm o altă cheie de lectură. Romanul mai are două personaje extrem de bine conturate, Școala și Educația.Suntem produsul școlilor prin care am trecut. „Plecară toți, lăsându-și școala în urmă. De fapt, ca într-o iluzie optică, deși se depărtau, școala părea că merge cu ei. Pentru că era în ei, ca întotdeauna; nu era doar o clădire, ci o bucată de viață. O căraseră peste tot. Cu bunele și relele ei.”.
Credem încă în destrămata valoare a educației. „Rând pe rând, Ana bifa toate evenimentele din program: cursuri, întâlniri, discuții, comisii. Toate încadrate în aceeași zonă, a educației, specialitatea ei. Era sloganul sub care își construise întreaga experiență profesională, așa cum îi plăcea ei să o rezume: ”educație pe pâine și pâine din educație”. Lumea asta pedagogică era îmbibată peste tot în existența ei: în titlurile cărților pe care le cumpăra, le citea sau le scria, în proiectele în care se implica. Peste tot.”
Titlul romanului are o delicatețe aproape melancolică. „Zăpezile de tei” sunt acea ninsoare vegetală a începutului de vară, când florile cad peste alei și par să acopere lumea cu o zăpadă efemeră. În imaginarul cultural românesc, teiul parfumul începutului de vară, serile calde, promisiunea unei vârste în care lumea pare infinit deschisă. De aceea metafora „zăpezilor de tei” are o rezonanță specială, florile care cad nu acoperă lumea cu uitare, ci o învăluie într-o nostalgie blândă, ca și cum timpul ar încerca să păstreze, pentru o clipă, ceea ce altfel s-ar pierde.
La finalul lecturii rămâne această impresie delicată,că fiecare dintre noi merge prin atins la un moment dat de o ninsoare de tei.Nu am fost o generație perfectă.,, Am trăit competiție și nu colaborare, prea multe cifre și prea puține fapte. Nu am știut să lucrăm în grup, nu am exersat piese de teatru la școală, nu am avut revista liceului. Dar, în același timp, am învățat să citim și să interpretăm texte, fapte, oameni, să organizăm vieți sau instituții.”
Florile cad încet peste anii care au trecut, peste promisiunile tinereții, peste întâlnirile care ne-au schimbat fără să știm. Iar atunci când o generație se reunește după treizeci de ani, nu se întâlnesc doar oameni maturi cu vieți diferite, ci și adolescenții care au fost cândva. Cartea unei generații a început să umble prin lume, chiar dacă lumea ei est mică și în disoluție.
Poate că acum, când noi vorbim despre o carte a noastră, sub castanul din curtea liceului, fără să știm, ninge cu flori de tei.
ANCA NEDELCU este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, prodecan și coordonator de doctorat. Împreună cu fiica sa, Elena Diana Nedelcua a scris și publicat în anul 2019 cartea pentru copii,, Genialii”.
ANCA NEDELCU este colega mea de liceu, liceu care s-a împletit ca o iederă prin viețile noastre. „N-aveam noi mari proiecte extrașcolare, dar aveam o formă de predictibilitate necesară pentru o învățare așezată. Chiar dacă am devenit sau nu învățătoare, am rămas cu formarea aceasta și am valorizat-o în orice loc de muncă avut. Și a însemnat seriozitate, ușurință în exprimare, creativitate, poate perfecţionism. Recunosc asta la toate fostele mele colege pe care mă ambiționez să le întâlnesc constant.”