Nu, nu vreau să mă joc de-a cronica de teatru. Nu acum la Medea`s Boys! Este târziu, iar despre piesă s-a scris mult și consistent. Vreau însă să scriu despre șansa primită de spectacol și de spectator la a doua vizionare. M-am întâlnit cu băieții Medeei într-o seară târzie și caniculară de vară, în Festival, fiind parte a unui public pestriț, ostracizată în rândurile din spate, cu o vizibilitate știribită de doi inși voinci poziționați drept în fața mea. Spectacolul începea cu întârziere semnificativă, limbajul frust umplea aerul încins, se râdea mult în sală, se auzea șters. Nu m-a prins nimic atunci, nici textul zdrențuit de depărtarea de scenă și de rumoarea publicului, nici jocul actoricesc văzut parțial printre scaune și capete. Atunci mi-am dorit să se termine mai repede.
După câțiva ani, în această seară m-am reîntâlnit cu băieții la ei acasă, la Apollo, pe un loc ales cu grijă de cineva care a insistat să mai dau o șansă spectacolului. De fapt, abia acum am văzut SPECTACOLUL. De-abia acum mi-am apropiat privirea de tristețea, nebunia, frustrarea, candoarea, nehotărârea, dezamăgirea personajelor. De-abia acum am auzit ropotul tribal al tobelor prevestitoare de moarte și ritmurile de hip hop și beatbox, incantațiile de cor antic în contrapunct cu înjurături obidite și mustoase, blesteme și rugi, suspine și întrebări, cumplit de multe întrebări.
Textul lui Ionuț Sociu este polifonic, leagă două fire narative (cel al poveștii propriu-zise) și legenda Medeei, are inteligență, umor, profunzime, tragism, abordează teme delicate contemporane (problema refugiațiilor, traumele trangeneraționale, lipsa de comunicare, prejudecățile și cutumele absurde) fără a-ți vârî degetele în ochi să le vezi. Pe această bogăție de idei regizorul Andrei Măjeri vine cu lumea sa interioară care îmbracă fiecare personaj în haine cusute din resemnare, revoltă, uimire, rușine, nesiguranță, nostalgie. Într-un decor inspirat în care marea corabie a argonauților devine un schelet de tejghea de bar, având în spate o imensă busolă și o hartă se consumă tragedii individuale sub un strat gros de bravadă și bărbăție.
Fiecare actor ți se lipește de privire și de suflet, pentru că simți nevoia să le îmbrățișezi personajele, bastarzi ai zeilor și ai muritorilor, argonauți nevolnici plecați să se caute sau să se piardă pe sine. Duci cu tine scene superbe înmuiate în tandrețe sfâșietoare sau în ironie cu colți ascuțiți: superbul dans al unor bărbați goi într-un moment de glorie al masculinității și al adevărului, aceiași bărbați ducându-și veștmintele negre ca pe prunci adormiți, dialogurile în metru antic între o Medee androgină și un personaj colectiv masculin. Iar eu îmi permit di nou subiectivismul de a-i pune pe cap cununa de lauri(din nou) lui Cezar Grumăzescu, pateticul, introvertitul, dezlănțuitul, justițiarul, înfrântul, cel cu multe chipuri și multe măști, cu multe suflete zbuciumându-se printre ceruri olimpiene și întunecimile lui Hades.
Sărmani muritori, neiubiți de zei și urâți pe de-a dreptul de muritori, băieții Medeei par instrumente neacordate într-o orchestră al cărui dirijor e surd la durere și la adevăr. Doar tu, spectator treaz începi să le auzi, să le simți, să le îngâni acordurile unor suflete însingurate și fremătătoare.
Medea`s Boys”
Dramaturgia: Ionuț Sociu + fragmente din „Medeea” de Euripide
Teatrul Apollo111
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia: Attila Bordás
Asistenți regie: Teodora Petre, Victor Tunsu
Sound Design: Adrian Piciorea
Pregătire Vocală: Oana Cristina Pușcatu
Sunet: Andrei Mihai / Marian Cîtu
Lumini: Marius Nitu
Regie tehnică: Alexandru Mihai Acsente