Dumnezeu a creat lumea, și femeia, și bărbatul. Dumnezeu a creat ura, și iubirea, și răzbunarea. Dumnezeu a creat pe Montague, și pe Capulet, și pe Shakespeare. Dumnezeu a creat TEATRUL. Pentru că numai Dumnezeu este în stare într-o oră și jumătate să picteze lumi în lumini și umbre, să presare înțelesuri tainice în cuvinte alese, să cutreiere prin mări de sentimente căutând dragostea și legând-o de moarte într-o nuntă a desăvârșirii. Julieta a murit lângă mine. Și-a împlântat adânc pumnalul în inimă, iar eu nu am putut nici de data aceasta să o opresc, doar i-am împărtășit durerea ascuțită și sfredelitoare. De ce ar mai fi trăit? Nu ar fi văzut decât o lume în vrajbă, fără iubire, intolerantă și crudă, o lume pe care sacrificiile lui Mercutio, Romeo nu au curățat-o de aroganță și sete de putere. Alunecând de la o limbă la alta, povestea celor doi îndrăgostiți devine atât de palpabilă, atât de posibilă oricând și oriunde, încât comunicarea verbală dublată de cea nonverbală stârnește un val de emoții, de parcă te întâlnești prima dată cu Shakespeare.
ROMEO ȘI JULIETA/ROMEO E GIULIETTA, co-producție a Teatrului EXCELSIOR cu Compagnia La Luna nel Letto și ERT – Emilia Romagna Teatro Fondazione este un act de curaj, dar mai ales un pariu câștigat cu diferențele, distanțele, dificultățile imposibil de controlat într-o lume ce se închide și se răsucește intempestiv. Pornind de la ideea originală a lui Michelangelo Campanale (regie și scenografie), timpul nu mai are coordonate precise, poate fi acum, poate fi într-un viitor globalizat. Elementul cheie este interculturalitatea abordării, cele două familii rivale, Capulet și Montaigne provenind din două culturi diferite, din țări de origine diferite. Specialiștii în comunicare spun că doar 7% din aceasta ar ține de verbal, 93%, fiind aspecte care pot fi lucrate dinainte: gestul, expresia, tonul. Pornind de la acest adevăr statistic, nicio sincopă nu se simte în derularea poveștii, nimic nu rămâne de neînțeles, dimpotrivă, spațiul comunicării nonverbale al sunetelor, al mișcării, al direcției și intensității din privire, al accentului, al gestului (mișcare scenică și coregrafie Vito Cassano) este unul al dialogului viu și profund, al libertății de înțelegere și implicare.
Un număr însemnat de actori români și italieni îmbrăcați în haine simple, funcționale (costume Maria Pascale) își lasă trupurile să devină replici într-o poveste ce nu mai are nevoie de nicio traducere. Scenele de dans, de luptă, de seducție, de confruntare scot la suprafața ceea ce limbajul nu poate cuprinde. „Tragedia s-a născut din muzică” a spus Nietzsche. În spectacol muzica are rol de liant pe toată desfășurarea spectacolului, este o altă voce a naratorului, este când gravă sau sinistră, când copilăroasă sau rău-prevestitoare. Luminile (Michelangelo Volpe și Michelangelo Campanale) dezgolesc tare umane, potențează trăiri și afecte, ascund angoase, se revarsă către un Christ zdrobit a nu știu câta oară de oameni.
Lumea acestui spectacol este o lume redusă la esențe, fără umpluturi nesemnificative de scenografie și decor, fără înflorituri de prisos. Pentru că iubirea și moartea hălăduiesc și umplu fiecare părticică, înfașcă spectatorul ținându-l strâns până la final, nepermițându-i nicio speranță de eliberare. Textul lasă posibilitatea regizorului să accentueze aspectul tragic, pe cel psihologic, atingând puncte sensibile cu conotații social-politce. Rivalitatea celor două familii în lupta pentru putere este dublată de intoleranța dintre culturi. Într-o lume fără vize, cu mobilități de toate genurile, conflictele între naționalități nu pot fi anihilate, incluziunea și excluziunea vor rezista oricărei tendințe de egalizare și uniformizare. Poate doar arta să netezească diferențele și orgoliile (da, mi-ar plăcea să văd spectacolul și în Italia!).
Michelangelo Campanale a riscat pentru a crezut în limbajul universal al teatrului. Actori din ambele țări, de diferite vărste reușesc un joc intens, compact, de înalt nivel. Menționarea fiecăruia se impune, pentru că nu poţi opera cu categorii limitative, toți dând formă și conținut celei mai cunoscute povești de dragoste din dramaturgia universală.
Maria Pascale (Lady Capulet) construieşte o femeie pe de o parte modernă și independentă, pe de alta slabă şi neputincioasă în fața unui patriarhat ancestral. Salvatore Marci(Capulet, tatăl Julietei) îți amintește de personajele din God Father. Inspiră teamă, emană duritate. Printr-o privire de oțel își impune regulile, nemaiavând nevoie de multe cuvinte. Unple scena, are magnetism, cu cât îți repugnă mai tare personajul. Ușvat Ovidiu (Montague, tatăl lui Romeo) se impune cu demnitate și cu siguranţa unui actor cu experienţă, ținând piept exploziei de talent țâșnit din partenera sa de scenă. Superbă Camelia Pintilie în Lady Montague! Frumusețea actriței se coace rol după rol, așa cum talentul său se desăvârșește cu cât rolul este mai suculent. De la dicția perfectă, la engleza de BBC în care își spune un monolog dureros, de la mișcarea scenică studiată la postura de felină încordată și mereu la pândă, scenă de scenă actrița conferă rolului noi carate, îndepărtând-o pe Lady Montaque de imaginea unei femei frivole și superficiale, consacrând-o în galeria femeilor puternice cărora maternitatea le conferă forțe aproape supranaturale.
Trioul Mircea-Alexandru Baluță (Tibalt), Mihai Mitrea(Mercuzio), Alex Popa(Benvolio) aduce în scenă fără stridență, ci cu naturaleţe şi emoție, farmecul discret al prieteniei masculine. Cu aere de cuceritori juvenili, clocotind de tinerețe, păstrând încă frânturi din candoarea copilăriei, pătimași când este vorba de onoare, prietenie, credință, cei trei actori emană o energie care depășește limita controlului și a antrenamentului, fiind de fapt, talent pur, conștientizat și filigranat.
Andreea Hristu (Doica Julietei) ştiurlubatică, energică, îşi scoate la lumină șarmul și umorul din dotare, interpretarea groasă, reușind un personaj de neuitat, consistent şi verosimilă.Annarita De Michele(Doica lui Romeo) pare un duh al blândeții și al discreției. Domenico Piscopo(Paris) este întruchiparea virilităţii combinată cu naivitatea tinereții. Andrea Bettaglio (Preotul) mizează pe tăria în sine a cuvântului rostit şi pe propria carismă în scenă. Ponderat, cenzurat, cunoscând măsura, nu îngroașă nici un gest, nici o inflexiune. Are autoritate fără a fi autoritar și suferă tăcut preștiind finalul.
Dan Pughineanu zâmbește precum Romeo, se înflăcărează ca el, suferă și îşi asumă personajul cu tandreţe. Al său Romeo se sprijină pe interacțiunile cu celelalte personaje din care își construiește profilul, întregit de caracterizarea pe care i-o fac replicile celorlalte personaje, în mod direct sau indirect. Este delicat, amuzant, credibil și înduioșător în tiradele sale în care amestecă două limbi.
La prima intrare în scenă m-a izbit frumusețea aspră, demnă a actriței Catia Caramia, amintindu-mi de profilul lui Irene Papas. M-am întrebat dacă nu cumva acest tip de frumusețe de efigie grecească este o piedică în întâlnirea cu personajul adolescentin al Julietei. O întrebare care s-a spulberat rapid pentru că am fost față în față cu cea mai credibilă, profundă, umană, tragică și ludică Julietă pe care am întâlnit-o până acum. Stăpânind cu discreție emoția scenei, pendulând între intuiție și luciditate, fără nicio notă falsă, coerentă, sigură în cele mai dificile momente, vulnerabilă, cu mâini puternice ca o prelungire a sufletului, Catia Caramia a fost nu doar aproape spațial de mine, ci și de mintea mea, de gândul meu, de așteptările mele. Eugenio Barba spunea că „Teatrul se naște dintr-o continuă descoperire a ideilor de către actori și a actorilor de către public.”Catia a născut-o în fața mea pe Julieta într-un travaliu purificator pentru noi toți.
Nu știu dacă am prins în cuvinte mirajul, tenebrele, lumina, delicatețea, puterea, energia spectacolului. Teatrul nu se descrie și nu se lasă descris pe deplin. Teatrul se trăiește și se lasă trăit. Pentru că teatrul este copilul lui Dumnezeu, un Dumnezeu poreclit uneori Shakespeare.
ROMEO ȘI JULIETA/ROMEO E GIULIETTA
co-producție a Teatrului EXCELSIOR cu Compagnia La Luna nel Letto și ERT – Emilia Romagna Teatro Fondazione
după William Shakespeare
adaptare Michelangelo Campanale
dramaturgie Katia Scarimbolo
- regie și scenografie Michelangelo Campanale
- lumini Michelangelo Volpe și Michelangelo Campanale
- mișcare scenică și coregrafie Vito Cassano
- costume Maria Pascale
- asistent de regie Annarita De Michele
- regie tehnică Michelangelo Volpe
- tehnician scenă Antonio Longo
- visual designer Mariagrazia Proietto
- asistență lumini Costi Baciu
- regie tehnică Viorel Stemate
- video teaser Iustin Andrei Surpanelu
Cu
- Julieta: Catia Caramia
- Romeo: Dan Pughineanu
- Lady Capulet, mama Julietei: Maria Pascale
- Lady Montague, mama lui Romeo: Camelia Pintilie
- Capulet, tatăl Julietei: Salvatore Marci
- Montague, tatăl lui Romeo: Ușvat Ovidiu
- Tibalt: Mircea-Alexandru Baluță
- Mercuzio: Mihai Mitrea
- Benvolio:Alex Popa
- Doica Julietei: Andreea Hristu
- Doica lui Romeo: Annarita De Michele
- Preotul: Andrea Bettaglio
- Paris: Domenico Piscopo