Infern după infern, viață după viață, moarte după moarte. Durere după durere. Amețiți de frici, de pierderi sau de tăria absintului Alice și Edgar se scurg în sicriul banal al deznădejdii împletiți și însingurați. Dependentul și codependentul, acest tandem nefericit despre care psihologii au scris munți de teorii își găsesc în personajele lui Strindberg prototipurile ideale „Suntem legați de o forță diabolică. Ceva ce numai moartea poate dizolva. Așa că așteptăm moartea.”
Regizorul Radu Crăciun are curajul și/sau nebunia să se ia la trântă cu două texte simbol ale marelui dramaturg suedez („Inferno” și „Dansul morții”) despre care orice împătimit de teatru trebuie să aibă amintiri (vocea Ginei Patrichi la teatrul radiofonic sau perechea Melania Ursu –Anton Tauf la Teatrul din Cluj). O face într-o altă cheie, îmbinând tragicul cu grotescul, drama cu vodevilul, melodrama cu farsa, umorul cu meditația filozofică. „Dansul morții” este o observație realistă a părților întunecate dintr-o căsătorie și a relațiilor de cuplu blocat într-o luptă amară unul cu celălalt. Suntem atenționați de un maestru de ceremonii, un fel de Ariel care leagă momentele spectacolului, că vom asista la un cabaret. Strinberg devine subiect de bancuri seci (îndrăzneală, nu?) din care elementele reale autobiografice ies la suprafață și te trimit cu gândul la piesele sale crude și translucide. Alice și Edgar evoluează într-un decor mult prea previzibil (scenografia cu decorul și costumele mi-a părut punctul slab al spectacolului), câteva piese de mobilier într-un interior domestic scăldat într-o lumină cum altfel decât roșie. Momente de coregrafie stilizată între scene pentru a sugera „dansul” înclină spre naturalism.
Actorii, toți tineri, reușesc să se integreze într-un joc solicitant tocmai din cazuza graniței fragile tragic-comic. Mihai Niță este un Kurt ascultătorul perfect, empatic, subjugat și depășit de intensitatea cuplului. Tudor Morar are umor sec, dezinvoltură, dar și cinismul necesar acestei viziuni scenice.
Răzvan Răduță trăiește„la vedere” anxietățile, afectele, convulsiile, sentimentele de seducție ale personajului Edgar, toate redate în cheie realistă, somatizate și asamblate într-o trăire dureroasă. Chiar poate dansa cu moartea? Edgar este cu siguranță dispus să încerce!
Maria Costeschi este frumoasă! Frumoasă la chip, trup, în joc. Fata acestă mlădioasă, cu chip rece are mare potențial. Stranietatea și cinismul, pateticul și vulnerabilitatea, disprețul și resemnarea lui Alice, toate sunt redate fin cu implicarea cerută personajului.
„În cazul lui Strindberg, tensiunea tragică nu exclude comicul, că cei doi de fapt se unesc, devin parcă una, în maniera modernă, diferită de drama clasică.”scria omul de teatru Alrik Gustafson, convingere preluată și de regizorul Radu Crăciun. Atmosfera claustrofobă și chinul disfuncției conjugale din piesa lui Strindberg reverberează prin „Who’s Afraid of Virginia Woolf ?” de Albee. Iadul din noi, din relația de cuplu, din lumea de zi cu zi pare a fi universal și etern. Posteritatea bănuiește că dramaturgul era bolnav mintal, dependent de substanțe și licori halucinogene, o combinație între schizofrenie și paranoia. Poate de aceea convingerea sa „Îl caut pe Dumnezeu, dar îl găsesc pe diavol”. În „Dansul morții” îl cauți pe Strinberg, dar te găsești pe tine, și pe tine.
DANSUL MORȚII
După August Strinberg
Regie: Radu Crăciun
Scenograf: Ioana Șomănescu
Muzică: Filip Mureșan, Maria Grosu
Coregrafie: Vlad Pelin
Distribuție:
Maria Costeschi
Răzvan Răduță
Mihai Niță
Tudor Morar