Nu îmi propun deloc să vorbesc despre spectacol în maniera„de-a critca de teatru”. S-a vorbit, s-a scris deja, se va scrie numai în termeni elogioși pentru că, mai ales la nivel de partituri actoricești, totul este lucrat la nivel de excelență. Nu sunt un fan al subiectului„traumă transgenerațională” pentru că, în ultimii ani, îmi pare o inflație de piese de teatru pe această temă, uneori abordarea confundându-se cu un plan de intervenție psihoterapeutic. Se mai gândește cineva că piesa „Trei generații” a Luciei Demetrius (recomandat deschis spectacolul lui Dinu Cernescu de la același Teatru Odeon) a abordat intuitiv subiectul, înainte ca teoriile psihologice să ia avânt?
Revenind la teoriile științifice, cea mai cunoscută este cea a psihiatrului american Murray Bowen, conform căreia oamenii au o moştenire evolutivă comună la nivelurile primitive ale funcţionarii şi un “inconştient familial”, în care sunt depozitate evenimentele importante ale familiei, precum traumele, secretele, divorţurile, pierderile, credinţele şi aşteptările părinţilor de la urmaşi precum şi talentele sau visele lor – pe scurt, un soi de„moştenire” ce ne este transmisă de-a lungul generaţiilor. De aici până la pasarea responsabilității eșecurilor, nefericirii, neputințelor noastre spre părinți, trecut, spre ceilalți drumul a fost extrem de scurt și mai ales lesnicios.
Din punct de vedere al scriituri, textul Alexandrei Felseghi este impecabil-fire narative convergente, incipit captivant, cursivitate,tăvălugul conversației foarte bine condus, alternanța inteligentă trecut-prezent, simț dramatic, final luminos. Din punct de vedere al conținutului bifează toate cerințele vremurilor necesare succesului: violență, viol, abuz, divorț, comunitate LGBT, familii disfuncționale, eșec, emigrare, crize identitare, diferențe sociale. Este prea mult, prea puțin? Prea mult, după părerea mea pur subiectivă! Înghesuirea în două ore de teatru sau film a tuturor aceste teme nu face decât să le dilueze, niciuneia neputându-i reveni un timp suficient de analiză și mai ales mai multe perspective.
Patru adulți tineri, foști colegi și iubiți se întâlnesc la înmormântarea unui prieten, al cincilea din grup, cel mai carismatic, cel mai invidiat. La fel ca în piesa „Conversație după înmormântare” a Y.Reza, resentimente, remușcări, amintiri, doruri, dureri, erori, taine ies la suprafață treptat, într-un demers asumat de sinceritate și împăcare cu trecutul. Denis, Vali, Iovana și Carmen se regăsesc și încearcă să regăsească fiecare parte din trecut și poveste cât să se integreze mai simplu în prezent. Noua poveste personală, mai constructivă este rescrisă ca un exerciţiu terapeutic, în pânza difuză a celorlalte povești. Din postura de adulți reactivi ce se apară în prezent de inamici din trecut, ei experimentează empatia, fiind totuși foarte departe de mentalizare. Capacitatea de a ne gândi la ceea ce ar putea fi în mintea altora (abilitatea de a ne pune în experiența alte persoane) este ceva ce psihanalistul de origine maghiară Peter Fonagy numește „mentalizare”. Fonagy descrie această capacitate de a-și imagina mințile altora ca fiind ceva și mai complex decât empatia. Empatia, potrivit lui Fonagy, este ceva ce poți simți pentru o persoană, pe baza capacităților tale de a-ți imagina ce simți cealaltă persoană, prin mentalizare. Ea provine la fel de mult din cunoștințele despre ceilalți oameni, cât provine dintr-o cunoaștere foarte profundă despre propriul sine. Da, eroii poveștii în patru capitole, se dezbracă unul în fața altuia de spaime, de mistere, de vulnerabilități, da, rând pe rând măștile cad lăsându-le chipul în lumină. Încep să se înțeleagă mai bine pe ei inșiși, să se accete, să se ierte. Dar nu simți mâini întinse celor din urma lor.
Striviți de vremuri, prinși în vâltoarea lor, izbiți fără menajamente de schimbări rapide și definitorii, părinții celor patru personaje rămân în hainele lor grotești, prizonieri în cuști din care nu pot ieși și în care nimeni nu are curiozitatea să intre. Permanent la distanță, într-o delimitare interior-exterior, ei nu se pot explica, nu se pot apăra. Puși la zid, învinovățiți de toate relele, mediocri, ratați, copiii privesc dincolo de ei, prin ei, niciodată în ei. Nimic reflexiv în poveștile trecutului, doar o prezentare stearpă și unilaterală. Niciun copil nu are mintea părintelui său în mintea sa. Niciunul nu încearcă să mentalizeze, conștientizeze, dorinţele, nevoile, trebuinţele, convingerile,intenţiile constituite într-o reţea multifaţetată de motive conştiente şi inconştiente ce întreţine comportamentul părinților, niștre monștri insensibili.
Da, vorbind despre asta, cei patru prieteni renunță a-şi proiecta trecutul în prezent și a-și trăi prezentul conform paternurilor trecute. Dar oare de aici înainte ei nu vor mai avea accese de violență, nu vor mai minți, nu vor mai înșela, nu vor mai iubi clandestin, nu vor mai intra în conflict cu copiii lor? Oare vor pune mereu semnul de echivalent între capacitatea de insight și capacitatea de-a rezona cu stările emoţionale ale celorlalţi? Oare vor fi mai fericiți și vor lăsa robinetul fericirii deschis către ceilalți?
În jocul acesta pervers și seducător numit viață, intenţiile acţiunilor nu se suprapun peste scopuri sau rezultatele acestora. Ne scriem de cele mai multe ori singuri scenariul vieții și dacă nu ne iese bine la prima încercare, dăm în van vina pe hârtie și creion. Materialul este al nostru, liberul-arbitru ne face cu ochiul, nu îl putem ignora. Ca să scriem, armele trebuie să tacă, gata cu lupta împotriva părinților, a trecutului, a istoriei. În haosul de vinovății, de abuzuri, de nebunie, de răsturnări și căderi, ceva a rămas scris „Cinstește-ți părinții”. Nicio adăugire, nicio normă de aplicare, niciun amendament, nicio excepție. Pur și simplu, temelie.
Reverență Vlad Bârzanu, Anda Saltelechi, Ruxandra Maniu, Eduard Trifa pentru jocul vostru care nu a fost joc, ci trăire, combustie, mare artă. Ați fost povestitorul unor vieți, poate și ale voastre, poate și a noastră și cu siguranță mulți vor scrie despre voi atât cât meritați. Eu am scris despre noi.
NU VORBIM DESPRE ASTA
de Alexandra Felseghi
Regia: Adina Lazăr
Asistent regie: Irina Sibef
Scenografia: Andreea Tecla
Light design: Andrei Délczeg
Cu:
Denis – Vlad Bîrzanu
Iovana – Ruxandra Maniu
Carmen – Anda Saltelechi
Valentin – Eduard Trifa