„De ce te-ai întors, Nora? Ce credeai? Că lumea s-a schimbat? Lumea nu s-a schimbat și nici nu se va schimba, ea rămâne un rotund absolut poleit uneori cu sloganuri și percepte, dar la fel de dur, la fel de nepătruns.Că vei fi iertată? Nimeni nu iartă, doar se preface a uitare și a înțelegere rumegând molcom resentimente și acuze înnăbușite. Că te vor aștepta? Nimeni nu este de neînlocuit, nimeni nu ține viața în loc, trecutul strigă ce strigă apoi ațipește la adăpostul prezentului. De ce te-ai întors?”
M-am certat cu Nora în gând văzându-i intrarea diafană ca într-o stampă japoneză, urmărindu-i privirea ce învăluia mobile, covoare, portrete, oglinzi, toate numai în mintea ei blocată într-un timp trecut al neplecării, în dorința ei de a înnoda luni și ani într-o fâșie nesfârșită de iertări și răspunsuri. La 15 ani după ce a trântit ușa căsniciei, lăsându-și soțul și copiii în urmă, Nora, celebrul personaj al lui Ibsen, a venit acasă. Pare o femeie schimbată, este șantajată de un judecător și trebuie să ceară o favoare celor pe care i-a abandonat.Inspirat de revoluționara piesă din 1879 a lui Henrik Ibsen A Doll’s House, dramaturgul american Lucas Hnath, nominalizat la premiul Tony, scrie o urmare a acesteia, ridicând întrebări fascinante despre familie, căsătorie, responsabilitate și libertatea de alegere.
La cincisprezece ani după ce Nora și-a părăsit soțul și copiii din motive necunoscute, are motive să se întoarcă în casa unei căsnicii despre care presupunea că s-a încheiat cu mult timp în urmă. Dar, din cauza ciudățeniei, lașității și refuzului soțului ei Torvald de a iniția procedura de divorț, se dovedește că ea este încă căsătorită legal. Și toate câștigurile din ultimul deceniu – apariția ei remarcabilă ca autoare de bestseller-uri, dacă sunt facturate pseudonim – sunt acum în pericol. De aici revenirea.
Din momentul în care Nora intră pe ușă, este deja judecată și condamnată. Lucas a creat o piesă în care ai nevoie de timp până la deliberare. te răzgândești atât de des… „A Doll’s House” se termină cu Nora care se alege pe ea însăși, iar la sfârșitul zilei, există consecințe. Nora are curajul să se împace cu asta.”. Alegerile implică renunțări și costuri. Durerea nu este teoretică.
Scenografia lui Daniel Titza găsește un atu în spațiul mic al sălii Teatrului Andrei Mureșanu. Nu este loc de …o casă, ci doar iluzia ei concretizată într-o fîșie albă ce poate fi covor, refugiu, bucată de arenă. Câteva obiecte dispuse în jurul ei (un cărucior, mobilier) dispar în momentul celei de a doua intrări a Norei. Rămân portetele agățate în spatele gradenelor, fereastra strâmtă, câteva cărți, un șemineu iluzie(de unde atâta căldură?). De sus cade ninsoarea de fiecare dată când visarea cucerește mintea mai mereu în gardă a Norei. Superbă scena copiilor alunecând pe sănii, între trecut și prezent! Muzica semnată de Cristina Juncu întreține jocul realitate–iluzie, rațiune-simțire. Foarte bun light designul lui Lucian Moga completat de animații & montaj video: Ördög Gyárfás Ágota. Lumina caracterizează și ea personajele, conturează lumea în care ele locuiesc. Costumele au dovedit rafinament în alegerea țesăturii, a culorii, croielii. Costumul alb-negru al Norei, redingota lui Torvald, compleul purtat de Emmy au permis translația spre secolul trecut într-o manieră delicată și convingătoare.
Într-o astfel de lume personajele au șansa unor actori care le iubesc aproape mai mult decât dramaturgul, lăsându-le dreptul la cuvânt, la alegeri, fiecare având un punct de vedere- soțul care a rămas alături de copii, fetița abandonată în copilărie și care, matură, întâlnește mama pentru prima dată, servitoarea care își asumă responsabilitatea creșterii copiilor. Regizoarea Andreea Vulpe se depărtează de mesajul feminist strigat mult prea vocal și simplist de dramaturg.
Impecabil (din nou) Sebastian Marina ! Torvald își controlează vâltoarea de sentimente asumate, deloc fabricate. El rivalizează cu Nora în greutatea intepretării, o completează. Este stoic și decis, dar vulnerabilitățile și mai ales amintirile fisurează carcasa de echilibru și resemnare în care s-a retras. Cu trupul gol, cu sufletul golit, îi simți părțile rănite. Jocul actorului găsește echilibrul corect între realismul textului şi simbolica semnificaţie.
Deloc o apariție secundară,Mona Codreanu în rolul Anne Marie, cea care nu numai că a crescut-o pe Nora, ci și copiii Norei după plecarea acesteia. Ea îi spune Norei: „Mulți oameni cred că ești moartă!” .Uneori și ea a crezut că este moartă, așa se explică mai bine atașamentul față de Torvald și copii. Superba replică „Acolo este ușa. Știu că știi să-o folosești.”parcă ar fi rostită de Torvald, omul pe care Anne Marie îl respectă și pe care poate chiar îl iubește.
Anca Pitaru în Emmy conduce cu calm și fermitate discursul scenic, nu cade în patetism, nu servește porția de nefericire a copilului abandonat, dimpotrivă, te sperie luciditatea și forța de argumenta când explică de ce vrea să se căsătorească mai mult decât orice pe lumea asta.
Forța emoțională a personajului Nora interpretat de Elena Popa face ca toate celelate personaje să graviteze în jurul său. Prezența sa se impune într-un balans între ofensivă și defensivă, se mișcă sigur și elegant, pare înaltă și majestuoasă în ciuda fizicului fragil, vocea nu o trădează, mimica îi ascunde sentimentele. Complicațiile și contradicțiile Norei — integritatea, independența și simțul cunoașterii de sine în contradicție cu piedicile și constrângerile societății sun redate firesc, pe un ton controlat:„Și odată ce mi-am putut auzi vocea,mă puteam gândi la lucruri pe care mi le doream care nu aveau nimic de-a face cu ceea ce și-ar fi dorit altcineva. Este foarte greu să-ți auzi propria voce și fiecare minciună pe care o spui iti face vocea mai greu de auzit,și multe din ceea ce facem este să mințim.Mai ales când ceea ce nu dorim atât de mult de la alte persoane este ca ei să nu iubească…”
Dar, așa cum subliniază Nora, „oamenii se schimbă în timp” și își pot expune ideile despre un viitor progresiv versus trecutul previzibil. Indiferent de întorsăturile complicate ale intrigii din această piesă, poți pleca cu gândul că este ceva de spus despre libertatea de a merge pe orice cale vrei, indiferent dacă este singuratică și subversivă sau tradițională. Poate că aceasta este mesajul acestrei piesei construite inteligent, acela poți alege.Și totuși, POȚI ALEGE?
Nora 2, Casa Păpușii
Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu Gheorghe
De Lucas Hnath
Traducere Andreea Vulpe
Regia: Andreea Vulpe
Scenografie: Daniel Titza
Muzica: Cristina Juncu
Light design: Lucian Moga
Animație/montaj video: Ördögh-Gyárfás Ágota
Distribuție: Elena Popa, Sebastian Marina, Mona Codreanu, Mădălina Mușat/Anca Pitaru