De ce te-ai întors, Tom? Ce credeai că găsești în lumea aceasta sărită de pe șine unde antonimul lui „a plăti”nu mai este„a primi”? De cine credeai că dai în căsuțele de carton ale amintirilor, nealterat de timp și de eșecuri? Pe cine credeai că vei înțelege și vei ierta, împăcându-te, astfel, cu plecarea lui, cu alegerea lui? Spre cine te-ai întors? Spre trecut? Spre prezent sau viitor? Spre cei plecați sau doar spre tine însuți?
Tom Wingfield sau dramaturgul, dramatrgul sau Tom Wingfield s-ar fi putut întoarce. Cum ar fi dacă, acel unic tânăr care„a ignorat faptul că viitorul devine prezent, prezentul devine trecut, iar trecutul se transformă într-un regret veșnic dacă nu-l planifici!”, ar fi putut să înțeleagă plecarea Tatălui („Există un al cincilea personaj în piesă care nu apare decât în această fotografie cu mărime mai mare decât cea naturală deasupra șemineului. Acesta este tatăl nostru care ne-a părăsit cu mult timp în urmă.”-Menajeria de sticlă). Cum ar fi dacă, într-un moment de libertate smuls vieții trăite într-o proprietate condamnată, Alva i-ar dat Tatălui acel sărut pentru care merită să îți schimbi viața.Regizorul Mihai Manolescu ia trei piese fundamentale ale lui Tennessee Williams (Proprietate condamnată, Menajeria de sticlă, Orfeu în infern) le amestecă într-un creuzet de stări, chipuri, caractere scoțând din el o poveste proaspătă, nouă, cu propria sa viață, nedepărtându-se de celebrul „gotic al sudului”, dar mai ales de sinceritatea în care dramaturgul credea desăvârșit: „Dacă scrierea este sinceră, nu poate fi separată de omul care a scris-o. Nu este atât oglinda lui, cât este distilarea, esența a ceea ce este mai puternic și mai pur în natura sa, fie că este blândețea sau mânia, seninătatea sau chinul, lumina sau întuneric. Acest lucru îl face mai adânc decât asemănarea suprafeței cu o oglindă și mult mai veridic. (T.Williams)
Tom, la maturitate, se întoarce și încearcă să înțeleagă plecarea tatălui său, dar mai ales să se vindece de gustul imaginat al unui sărut plătit, dar neprimit.Bărbatul de acum nu reușește să lase în urmă pe adolescentul sfios și îndrăgostit de cea mai frumoasă fată a orașului. Părul, ochii ei, mișcările ei unduitoare îl bântuie încă și nicio iubire pasageră nu i le poate estompa. Portretul Alvei, Alva cea cinică, Alva cea senzuală, Alva cea deprimată se conturează din amintirile celor ce au cunoscut-o. Un soi de Rebeccă a Sudului, Alva își coase un chip și în mintea noastră, imagine după imagine, amintire după amintire. Dacă Tom este un narator nostalgic și cu rațiunea încețoșată, sora Alvei, Willie, în naivitatea ei de Lolită, livrează adevăruri dureroase, distruge mituri, destramă speranțe.
Tom și Willie se întâlnesc într-un colț uitat de cer. Se adulmecă, se simt, se înțeleg, se aud, se caută. Asistăm parcă la o altă piesă despre frate și soră. Tom poate fi fratele pe care Laura îl va aștepta toată viața și pe care Willie l-ar fi putut avea să o apere de viață. Așezați pe o osie ruptă, lâmgă o cale ferată pe care trenurile trec rar, cei doi au renunțat să viseze la stele fără nume.Este atâta durere în ei și în jurul lor încât se agață de speranța unui cer alb.„ Cerul este cu siguranta alb. nu-i asa? Alb ca o bucată de hârtie curată. În Five A obișnuiam să desenăm imagini. Domnișoara Preston nu dădea o bucată de prost alb și nu spunea să desenăm ceea ce ne-a plăcut.”Ce paradox, ce ironie, cercetătorii spun că cerul ar putea deveni alb, dacă vor fi forţaţi să ia măsuri drastice pentru încetinirea încălzirii globale, prin injectarea aerosolilor în atmosferă ce ar reflecta mai multă lumină în spaţiu şi ar putea răcori, astfel, planeta. Efectul nu va fi, însă, unul plăcut ochilor: frumosul cer albastru va deveni alb, din cauza particulelor roşii ale aerosolilor.
În ochii albaștri și foarte triști ai lui Tom se reflectă deja un cer alb. Ioan Andrei Ionescu construiește un personaj cu o identitate difuză, aparținând oricărei lumi, oricărui timp, un personaj imponderabil și profund, scormonitor în durerile altora și în propria durere. De la glasul scăzut, mătăsos, la privirile înecate în nostalgie, de la mișcările nesigure, ca în toate rolurile, indiferent de întindere, domnul Ionescu demonstrează multă finețe, multă atenție la detaliu și, mai ales, disprețul față de tușele groase în conturarea rolului. Într-o partitură care te duce cu gândul la cea din Zorro, suntem din nou în fața performanței de a simți lupta unui personaj, frământările lui disonante cu o lume agresivă și vulgară. Nu știam cine este dra Ruxandra Bălașu! Speram să fie o actriță care să țină piept talentului partenerului său de scenă. Willie apare de niciunde, își găsește cu greu echilibru pe șinele de tren, dar mai ales într-o existență ce ar clătina pe oricine. Actrița ne spune povestea fetiței-femeie cu luciditate amară, cu stropi de naivitate și zâmbete firave. Te doare bravada ei, te înspăimântă lumea în care trăiește, te contrariază ambiguitățile unei copilării ratate. Într-un dialog cu păpușa sa, Willie proiectează asupra acesteia dureri și spaime pe care ea nu le mai poate duce. Ioan Andrei Ionescu și Ruxandra Bălașu funcţionează ca un duo scenic foarte bine armonizat. Precum Tom și Willie, umplu spațiul cu tăceri sugestive, se observă unul pe celălalt, se sprijină în discurs, își așteaptă și își intuiesc reacțiile, au același ritm.
Cu câteva elemente inspirate de decor (o osie, un zmeu, o cale ferată, o casă de carton în miniatură ce se dărâmă sub asaltul unui buldozer jucărie), regizorul Mihai Manolescu construiește un spectacol pe axul tăcerii într-o lume a decibelilor la putere. Pe o scenă micuță, încape o lume mare. O lume în care întâlnești disperarea noastră cea de toate zilele, insuportabila urâțenie a vieții, iubiri frânte, ratări iremediabiabile, nebunii salvatoare, toate sub un cer care, într-o o oră jumătate de teatru, va fi alb.
ȘI CERUL VA FI ALB
Teatrul Coquette
după Tennessee Williams
Regie: Mihai Manolescu
Scenografie: Mihai Manolescu
Distribuție: Ioan Andrei Ionescu, Ruxandra Bălașu