„Nu mai știu să mă bucur. Nici de realizări, nici de mici întâlniri, nici de conversații, nici de proiecte. Totul la mine e un conglomerat de gânduri contradictorii care mă consumă. Am scris un text. Omul care visa cu ochii deschiși. Un text personal. Despre nevoia de a merge la terapie. De a vorbi despre sentimente. Despre un om care se hrănește atât de tare din proiecțiile din capul lui, încât pierde contactul cu realitatea. E un text bun. Știu că e bun. Dacă e personal, n-are cum să nu fie bun. Așa am învățat. Așa am citit și văzut la alții. Așa fac toți marii artiști. Pun o bucățică din ei și, deodată, rezonează în toți oamenii pentru că e recognoscibil uman. Vine gândul: – Așa, și? Ce dacă ai scris? Sunt alte texte mult mai bune. (Andrei Radu, Niște gânduri despre gânduri – 2025 liternet)
Aș recomanda tuturor care vor viziona spectacolul Omul care visa cu ochii deschiși , text și regie Andrei Radu să citească articolul de mai sus, dar și gândurule autorului exprimate pe paginile de socializare. Este un spectacol ca o revărsare de frumusețe, dar și de frică, de speranță, dar și de pesimism. Este un spectacol de-o sinceritate brutală. Andrei Radu se arată publicului altfel decât îl știm(actor deja consacrat), un om măcinat de îndoieli, luptându-se cu neputințe, cu ambiții, sperând la mai mult, fiindu-i frică de mediocritate, dar și de aroganță.
Dramă psihologică intensă semnată de Andrei Radu, piesa Omul care visa cu ochii deschiși propune o incursiune profundă în universul unui artist marcat de dedublare psihică, neîmpliniri și o nevoie disperată de a lăsa o amprentă în lume. Textul urmărește criza unui compozitor, Eduard (Edi), prins între aspirația de a crea „ca Max Richter” și sentimentul ratării, amplificat de moartea fetiței, de depresie și episoade psihotice.Alături de el, Eli, soție și psihoterapeut și Emi, prieten și partener artistic devin oglinzi diferite ale aceluiași eșec: eșecul de a transforma suferința în creație, dar și eșecul de a salva relațiile intime din vârtejul bolii.
Este foarte bine scris textul lui Andrei Radu din punct de vedee dramaturgic. Intriga piesei pornește dintr-un dublu miez conflictual: criza de vocație a compozitorului Edi și criza psihotică declanșată de o traumă majoră, relația cu părinții și prăbușirea relațiilor cu Eli și Emi. Din punct de vedere structural, textul propune o „tehnică de fereastră glisantă între timpuri”, similară cu structurile postdramatice, dar păstrează totuși o progresie clasică a intrigii. Actul I funcționează ca o spirală de expunere, criză și falsă detensionare, prin care spectatorul învață progresiv codul spectacolului, distingând între realitate, halucinație și flashback. Scenele marcate de piese precum „ON THE NATURE OF DAYLIGHT”, „TRANQUILITY” sau „ICONOGRAPHY” reprezintă noduri de intrigă și, totodată, capitole ale disoluției lui Edi. Actul II adâncește consecințele, ducând la distrugerea relației, dezvăluirea traumei, ruptura definitivă cu Emi, internarea și deznodământul. Din punct de vedere al progresiei dramaturgice, acest act concentrează un crescendo intens: de la confesiv (scrisoarea „LITTLE REQUIEMS”), la confruntarea frontală cu Emi și terapeuta Ana, culminând cu scena „SPRING”.
Textul operează o distincție clară între timpul autorului și timpul scenic.Timpul autorului este fragmentat și aproape filmic, alternând constant între „în zilele noastre” și „în urmă cu 20 de ani”, la care se adaugă un epilog plasat „1 an mai târziu”.Timpul scenic poate fi tratat drept un „prezent continuu psihic”: scenele din trecut apar ca rememorări sau distorsiuni, iar „prezentul” lui Edi devine, de fapt, prezentul perpetuu al bolii sale.Se utilizează tehnici retrospective (momentul fondării trupei cu Emi, începutul relației cu Eli, scrisoarea către sinele din viitor, flashback-ul de pe plajă).
Edi este protagonistul evident al piesei, în jurul căruia se organizează totul(boala, culpabilitatea și raporturile cu succesul, ratarea, paternitatea și violența). Dramaturgic, el se înscrie în tipologia protagonistului tragic cu hybris (dorința de a deveni un artist „cu A mare”), orbire emoțională (refuzul terapiei, negarea violenței) și un traseu care duce la recunoaștere (în discursul de gală) și la auto-distrugere.Forțele antagonice sunt multiple.Emi este prietenul de creație și dublul muzical al protagonistului. El reușește să facă anumite compromisuri și să aibă succes, devenind astfel un rival artistic și imaginar.Ana (psihiatrul) devine un antagonist funcțional. Triadele Edi–Eli–Emi (maturitate), Edi–Eli–Emi (tinerețe) pun în valoare „fereastra lui Johari” prin zona deschisă (eșecuri, moartea copilului), zona oarbă (violența și paranoia), zona ascunsă (scrisori, vise) și zona necunoscută (motivele ultime ale prăbușirii). Textul e foarte fertil pentru a fi citit prin lentila psihologiei clinice și psihanalitice, fără a deveni tezist; înglobează organic o serie de concepte pe care le și numește uneori (mecanisme de apărare, parenting, transmisie transgenerațională). Sunt integrate concepte precum umorul, negarea, proiecția, raționalizarea și disocierea într-un mod organic. Se remarcă o critică a masculinității toxice și a transmisiei transgeneraționale a violenței, iar comportamentul lui Edi indică o depresie cu elemente psihotice și halucinații vizuale sau auditive.
Scenografia semnată de Ionuț Vișan merită analizată la amănunt! Spectacolul se joacă pe scenă, publicul este dispus foarte aproape de actori, pe trei laturi. Această proximitate susține caracterul confesiv și terapeutic al spectacolului: Edi pare într o sesiune de terapie colectivă, în care publicul e martor și garant al „adevărului”. În capătul sălii, ecranul pe care rulează Scene dintr o căsnicie amplasează un al patrulea plan, mediatic, care „închide” spațiul.Personajele trăiesc într o casă de lemn, într un teatru, într o sală în care se proiectează un alt cuplu fictiv. Proiecția fragmentelor din Scene dintr o căsnicie introduce un „dublu” intertextual întrucât cuplul din film funcționează ca model, contra model și comentariu pentru căsnicia lui Edi și Eli, punând întrebarea dacă intimitatea nu e, în fond, un rol învățat din ficțiuni culturale (Proiecții: Manea Ionut ). Ecranul din sala mare, cu rânduri de scaune roșii, introduce un contrapunct. Înainte sau după spectacolul intim, publicul e confruntat cu imaginea unui alt tip de instituție teatrală / cinematografică, ceea ce poate sugera și un comentariu meta teatral despre felul în care ne consumăm dramele ca într-un show.
Faptul că vedem doar scheletul casei subliniază lipsa de protecție și expunerea totală.Tot ce se întâmplă între Edi și Eli este transparent în fața celorlalți, ca într un experiment psihologic sau într un reality show. Spațiul scenic este împărțit în trei zone, această arhitectură susținând ideea de „explorare teatrală a graniței fragile dintre realitate și halucinație”. Interiorul este deliberat ne-spectaculos, aproape de estetica reality, dar plasat într‑un cadru de schelet de casă, ca și cum locuim într‑o machetă de viață intimă, niciodată completă.Dincolo de „casă” se profilează instrumente muzicale (tobe, claviatură), microfoane, scaune de studio și o masă de lucru.Aici se articulează tensiunea dintre idealul compozițional (visul de a scrie ca Richter) și precaritatea reală a creației concrete, fragmentate, poate improvizate, un studio mai degrabă artizanal decât „profesionist”, care traduce vizual sentimentul de insuficiență al lui Edi.În zona de mijloc podeaua cu nisip negru sau granulație întunecată, presărată cu ghivece verzi, creează un spațiu ambiguu care poate poate fi citit ca interiorul psihic al protagonistului: pământ vulcanic / cenusiu, urme de pași și plante vii, un inconștient în care doliul (negrul) și posibilitatea regenerării (verde) coexistă rușinat, expus privirii publicului.
Universul sonor este descris de autor ca fiind foarte important pentru receptarea textului. Muzica lui Max Richter devine o prezență constantă, aproape un personaj care dictează ritmul și intensitatea stărilor lui Eduard. Titlurile scenelor sunt preluate de la piesele compozitorului, oferind un subtext muzical și o formă de structură similară unui album conceptual. Muzica (Alin Teglas) nu are rol decorativ. Titlurile scenelor sunt piesele lui Richter („On the Nature of Daylight”, „The Nature of Tranquility”, „Movement, Before All Flowers” etc.), deci fiecare secvență are un „subtext muzical” folosit ca leitmotiv tematic.Edi „compune”, Emi are studio, se aud beat-uri, drop-uri,instrumente). Muzica devine a patra prezență scenică majoră. Richter e asociat cu neo‑clasicul minimalist, cu structuri repetitiv‑hipnotice și cu un tip de muzicalitate melancolică ce creează „alternate realities” sonore. Visul lui Edi de a compune „ca Richter” plasează spectacolul într‑o mitologie contemporană a artistului care vrea să traducă trauma în soundscape-uri contemplative, dar propria lui producție rămâne blocată, fragmentară, în timp ce viața reală se destramă.În decor, prezența instrumentelor, cablurilor, microfoanelor și a laptopurilor sugerează o muzică „în lucru”, niciodată definitivă, ceea ce teatralizează însuși procesul de creație și eșec.Sursa de lumină de pe măsuță e atât de intensă încât „arde” imaginea și maschează parțial fețele, ceea ce vizualizează tema imposibilității de a privi direct trauma.Lumina adevărulu e orbitoare și agresivă ( Lighting design: Ionut Aldea).
Am avut șansa să văd reprezentația în care textul lui Andrei Radu a prins viață prin jocul prietenilor și colegilor săi de generație; Dragoș Maxim, Theodora Sandu, Vlad Nicolici. Recunosc, nu știam cine este Vlad Nicolici. Dincolo de cariera sa în muzică, am văzut pe scenă un actor foarte bun. Emilian (Emi), prietenul și partenerul din facultate al lui Edi, reprezintă vocea pragmatică, dar și cea a frustrării acumulate. Emi încearcă inițial să-l mențină pe Edi legat de realitate, dar obosește să-l susțină în fața propriilor derapaje. Emi devine antagonist în planul vocației: el acceptă compromisuri (lucru la casă de discuri) și „reuşește” acolo unde Edi rămâne blocat. Edi îl resimte când rival artistic, când rival sexual imaginar.Într-un balans controlat între comic și dramatic, lui Vlad Nicolici îi reușesc scene-cheie (poligonul, plaja, ruptura din studio, epilogul de Crăciun) tocmai prin găsirea în personaj a resurselor de prietenie și căldură care să echilibreze cinismul și dezamăgirea.
Foarte dificil rolul Eli pentru Theodora Sandu! Eli este soția lui Edi și terapeută, prinsă între dorința de a-și sprijini partenerul și nevoia de a-și proteja propria sănătate psihică. Deși îl iubește și încearcă să-l înțeleagă, ea nu mai poate suporta furia și negarea cu care acesta se confruntă, recunoscând, în final, că a eșuat în a-l salva de el însuși.Eli e simultan parteneră, oglindă (îl trimite la terapie, îl confruntă cu violența, îi demontează imaginea despre sine). În psihodinamica piesei, ea este „superego-ul” moral și terapeutic, dar și un obiect al proiecțiilor lui Edi. Extrem de convingătoare trecerile între Eli-partenera iubitoare, Eli-cu-profesia, Eli-în-criză, un material bogat pentru o actriță cu finețe psihologică. Ana (psihiatrul) este un fel de „antagonist funcțional”: instituția care îl confruntă cu realitatea („depresie cu elemente psihotice”, discuțiile despre părinte, violență, proiecții), în această postură Theodora Sandu are o intensitate bine susţinută de un gând interior continuu.„Alunecarea” între figurile feminine, reacțiile Anei (când „devine” Eli în felul de a-l confrunta) la nivel scenic se marchează prin schimbări de ton, postură, privire, nefiind nevoie de o a doua actriță.
Mă întreb dacă Andrei Radu s-a gândit la colegul său, Dragoș Maxim, atubci când a încărcat personajul Edi cu multe registre dramatice. Rolul lui Edi este extrem de solicitant și necesită un actor capabil de treceri rapide între comedie, autoironie, violență și deznădejde. Eduard se simte mediocru și neîmplinit, comparându-se constant cu mari compozitori precum Max Richter, Philip Glass sau Arvo Pärt. Evoluția sa este marcată de trecerea de la anxietate și izolare la psihoză, culminând cu un comportament violent și necontrolat. Edi are șansa unui actor actor cu mare precizie în trecerile de stare, care nu riscă melodrama. Lui Dragoș Maxim îi reușesc cu brio scenele în care personajul are idei de auto-devalorizare („sunt mediocru”, „n-am făcut nimic important”) combinate cu grandiozitate delirantă („premiul pentru cel mai bun compozitor”, public extaziat), dar și acelea în care se confruntă cu distorsiuni masive ale memoriei (episodul plimbării cu căruciorul gol, confuzia dintre propria lovitură la picior și accidentul copilului din vis) printr-o măiestrie a tăcerilor descriptibile prin priviri încărcate de durere și de neputință.Din punct de vedere dramaturgic, climaxul („SPRING”) este extrem de ofertant scenic: Edi, într-un halat de spital, într-un spațiu gol, construind prin corp, voce și „premiul-fantomă” întreaga halucinație a reușitei, în timp ce textul recunoașterii sale („îmi pare rău c-am dat în tine”, „îmi pare rău că n-am avut grijă de tine”) joacă rol de katarsis verbal. Interpretarea lui Dragoș Maxim arată panta ascendentă a acestui actor complex: derapajele psihotice ale personajului unt bine controlate, stările angoasante de singurătate și frică sunt bine asumate. Din gesturi, din priviri, din relațiile cu celelate personaje, din tăceri răzbate un urlet mut de ajutor pentru o brumă de grijă şi încredere în viață.
Demonul amiezii ne pândește pe toți. Unii recunoaștem, alții nu.Spectacolul ridică o problemă importantă legată de sănătatea mintală și de comunicare. Refuzul lui Edi de a-și accepta problemele și de a apela la un specialist se transformă într-o psihoză. Marele merit este că vedem o dramă psihologică, nu teatru de teză, chiar dacă sunt replici explicative (despre mecanismele de apărare, despre parenting, despre lanțul generațiilor). Sufletul modern are nevoie de astfel de radiografii artistice, nu doar de discursuri de conferință.
O să închei cu un dialog din 2016, tot de pe liternet (Florian-Rareș Tileagă, un interviu cu Andrei Radu, De vorbă cu… (II) – Andrei Radu, Gala HOP, 2016)
Cine este Andrei?
Băiatul ăla care munceşte mult şi care crede că o să devină ceva mai mult.
Cu Omul care visează cu ochii deschiși, Andrei Radu a devenit un artist complet.
foto sursa pagina teatru
OMUL CARE VISA CU OCHII DESCHIȘI
Text și regie: Andrei Radu
Muzică: Alin Teglas
Scenografie și costume: Ionuț Vișan
Lighting design: Ionut Aldea
Video: Manea Ionut
Ccu: Farcas Bogdan / Dragoş Maxim , Ioana Farcas / Theodora Sandu , Alin Teglas / Vlad Nicolici