Prima întâlnire cu OXIGEN a fost una ratată. De fapt, era și prima întâlnire cu bulversanta dramaturgie a lui Ivan Viripaev. Probabil nu a fost momentul potrivit să percep lumea lui cuprinsă de isterie, vizionară și autodistructivă, mistică și haotică în același timp, dură și infinit de fragilă. Din aceea, din prima întâlnire am rămas cu fragmente de replici ce refuzau să se lege într-un mesaj, cu imagini poetice, cu doi actori care rostesc multe, prea multe cuvinte neinteligibile oricărei minți.
Am lăsat să treacă timp și teatru peste mine. Am acceptat întâlnirile cu „Iluzii”, „UFO”, „Linia solară”, „Neliniște”, întâlniri în care am descifrat noi coduri de comunicare pentru un dramaturg care declara: „Sensul omului este să se conștientizeze ca parte a Universului. Dinspre Dumnezeu trecem spre propriul ego. Arta trebuie să ajute individul să se conștientizeze pe sine în procesul de creație.“
Ivan Viripaev și-a început cariera de dramaturg la începutul anului 2000, când piesa „Oxygen” l-a plasat pe primul loc ca unul dintre cei mai montați dramaturgi ruși din lume. „Oxigen” adună într-o oră și jumătate de teatru politică, muzică, revoltă socială, iubire, trădare, religie. Povestea de dragoste dintre Sacha-Alexandra din Moscova și Sacha-Alexander din Serpoukhov este doar un pretext de la care se declanșează trimiteri etice și filozofice referitoare la conflicte, crime, adulter, democrație, terorism, relația dintre oraș și țară, alcoolism, libertate, conflicte individuale și colective, afaceri sexuale, mizerie, bogăție, criză globală, într-o viziune realistă și cinică asupra lumii, care nu este lipsită de imagini absurde. Structura piesei este cea a unui „concert” format din 10 episoade, sau „cânturi” de inspiraţie biblică, cu trimitere la Decalog. Citatele şi pildele biblice devin un motiv pentru autor de a-și prezenta viziunea asupra unei lumi în care iubirea irațională poate înnebuni oamenii, conducându-i spre crimă și haos. Iubirea și nevoia de aer nu sunt doar catalizatorul vieții, ci și cauza dispariției ei. Fiecare „compoziție” ilustrează modul în care Sacha din Serboukhov și Sacha din Moscova alături de întreaga omenire, încalcă cele zece porunci „Ai auzit ce sa spus? Să nu ucizi”… doar că Sacha de Serboukhov și-a tăiat soția în două cu o lopată.
Textul demonstrează ușurătatea și instabilitatea ființei. „Și dacă urmezi moda revistelor și dacă nu știi că moda este cea care reflectă lumea ta interioară, atunci nici parfumurile, nici săpunul, nici sarafanul florilor nu vor compensating lipsa de oxigen din aer, și orice om de lângă tine va suferi în cauza. lipsei de oxigen.”
Cei doi performeri, Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu, artiști ce au depășit de mult timp și cu mult stadiul de simplu actor, plutesc printre sensuri și metafore, rămânând mișcării, mai mult decât cuvintelor, rolul de cheie de decodare. Un amalgam de fraze șoptite, zvârlite, scandate, strigate, trântite, înmuiate se rostogolesc într-o partitură actoricească, coregrafică, muzicală de înaltă clasă. Codurile mișcărilor corporale susțin textul, corpul își are drumul său propriu, independent de cuvânt. Într-un amestec de stări, sentimente, emoții, reprimări și refulări, cele două corpuri se ating, se înlănțuie, se frâng, se izbesc, se caută, se resping. Cuvintele devin imponderabile, plutind alături de mâini, ochi, guri, torsuri într-un dans desprins din picturile lui Mark Chagal. O dicție perfectă este atuul unor voci ce se luptă și ies învingătoare în fața contorsionărilor, a unui dans rătăcit și rătăcitor într-o lume sufocată, complicată, contradictorie, duală. Chimia celor doi artiști are efect de unde electrice ce scurcituitează scena, publicul. Cele Zece Porunci devin compoziţii artistice bulversante şi incitante în mirări, întrebări, răspunsuri, teme de reflecţie despre violența și răul ce zdruncină echilibrul precar al normalității. Ochii mari și înundați în larimi și mesaje mute ai Antoanetei Cojocaru caută disperați sursa de oxigen ca să nu fie înghițiți de o lume din ce în ce mai degradată. Trupul puternic al lui Daniel Pascariu săvârșește și vorbește cu un glas numai de el știut „Dansul plămânilor”, un dans al vieții și al morții într-un deșert de lacrimi și cenușă.
La ieșirea din sală nu știu ce să iau cu mine: o piesă grea, densă, despre dualul in noi, din lume, din viață și al sale mesaje alerte și răvășitoare sau imaginea a doi artiști care se iubesc pe scenă și dincolo de ea și care au avut curajul să ne spună nouă, unor necunoscuți, nu doar povestea lui Viripaev, ci și mici particule din propria lor poveste? Aleg a doua variantă, pentru că atunci când pe scenă joci pe viață și pe moarte, cu siguranță pui ceva din viața și moartea ta, ceva vital precum oxigenul, ceva ce trebuie dus pe mai departe.
„OXYGEN”
de Ivan Vîrîpaev
Traducere: Mașa Dinescu
Un spectacol de: Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu
Cu: Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu
Costume: Laura Hîncu
Scenografie: Ileana Zirra
Proiecții video: Sineira Studio