Mi-ar fi plăcut să nu mai văd pe scenă cuburi: un cub mare în care se înghesuie toate personajele și în care se află mai multe cuburi mici. De ce? Pentru că este inflație de cuburi în scenografiile românești. Îmi vin rapid în minte cubul cel mare din Agnes(Nottara), cuburile mici din Forma lucrurilor(Comedie) sau Cock(Stela Popescu). Mai bine scaune, mai bine nimic, doar să luăm o pauză de la cuburile mereu albe!
Mi-ar fi plăcut ca scena să nu rămână de atâtea ori goală, timp în care actorii(toți) dispar în culise și mi-ar fi plăcut ca să nu se mai audă din culise râste, zgomete, foșnete de pungă și nici să nu se simtă miros de țigară(da, am avut ghinionul să stau lângă perdea).
Mi-ar fi plăcut să aud toate replicile rostite clar, cuvintele rotunjite, întregi. De ce? Pentru că tare contează pentru un actor vocea, timbrul ei, modulațiile ei. Și pentru că nu trebuie să citim pe buze când ne uităm la o piesă de teatru.
Mi-ar fi plăcut să simt ritmul metamorfozelor Klarei, să aud cadența alegerilor ei, să mă incite nervul căutărilor sale. De ce ? Pentru a contrabalansa sentimentul că asistăm la cadrele unui film nefinalizate în montaj.
Mi-ar fi plăcut ca rigiditatea să nu fie jucată rigid, apatia să nu fie redată apatic, nici insensibilitatea într-un mod insensibil. De ce? Pentru că unii am rămas prizonierii unor idei vechi, dar atât de adevărat.„ Uitaţi-vă cum învaţă muzicienii regulile şi teoria artei lor, cum au grijă de instrumentul lor: de vioară, de violoncel sau de pian. De ce oare artiştii dramatici nu procedează la fel? De ce ei nu învaţă regulile vorbirii, de ce nu au grijă de vocile lor, de vorbire, de corpul lor?! Ei sunt propria lor vioară, propriul violoncel, ei îşi sunt cele mai fine arme de expresivitate! Ei au fost creaţi de cel mai genial meşter, de însăşi mama-natură!”(Munca actorului cu sine însuși).
Mi-ar fi plăcut ca Alex Mirea, Raluca Jugănaru, Dorin Enache să o poată salva pe Klara de banal și plictis. De ce? Pentru că ei trei au făcut, fac, pot face roluri minunate. Cine știe, poate o vor aduce pe Klara pe drumul cel bun. Acum este încă rătăcită nu doar într-un evantai de „legături primejdioase”, într-un joc de relaţii a căror logică se pierde, ci și într-un păienjenis de căutări artistice neghidate și nesigure.
Până atunci, eu nu sunt Klara.
Precizări:
Dea Loher a primit multe premii și premii pentru opera sa, inclusiv Premiul Bert Brecht (2006) pentru lucrările sale complete. În 1993 și 1994 a fost selectată drept tânără dramaturgă a anilor 1993 și 1994 în revista Theater heute. Lansare Klarei au avut premiera in 2000 la Burgtheater din Viena. În același an, piesa a fost pusă în scena de Mark Zurmühle la Teatrul Thalia din Hamburg.
„Legăturile Klarei” este o satiră tragicomică la adresa clasei de mijloc, a societății de consum ahtiată după valori materiale și a tinerilor care se consideră unici arbitri tinzând spre fericirea personală doar apărându-și propriile valori. Klara se află în mijlocul unei vieți căreia nu îi vrea continuarea pe aceeași linie lipsită de motivații și sensuri. Până acum a scris instrucțiuni de utilizare pentru obiecte precum fierele de călcat. Nu găsește nicio satisfacție în asta, merge în căutarea ei înșiși.
Regizorul Nilufar K. Münzing despre piesă:. „Întâlnirile dintre personajele din piesa Dea Loher sunt cele mai puternice și situații iritante de frumoase pline de comedie și îndoieli cu privire la faptul că propriile dorințe pot fi îndeplinite. Klara este cea mai curajoasă și mai radicală în această căutare a fericirii. Nu vrea compromisuri și totuși trebuie să facă tot timpul. Se înțelege acest impuls, dorul copilăresc de frumusețe, libertate și sentimente intense. În această lume, însă, eșecul lor este inevitabil.”
LEGĂTURILE KLAREI
Textul: Dea Loher
Traducere: Victor Scoradeț
Regie: Alma Andreescu
Scenografia: Iulia Gherghescu
Distribuție:
Raluca Jugănaru – Klara
Ligia Matei – Irene
Andrei Mateiu – Georg
Alex Mirea – Tomas
Dorin Enache – Gottfried