DREAMIN’ / PORTUGALIA DE LÂNGĂ MAREA NEAGRĂ

O cunosc pe Carla Oncescu dintr-un timp în care niciuna dintre noi nu se gândea că vom fi colege la cursurile de Istoria Teatrului Universal la UNATC. Așa că, dacă i-aș spune că spectacolele ei sunt bijuterii ascunse care m-au răvășit, iar ea deja este o regizoare fabuloasă, Carla s-ar îngrijora pentru starea sănătății mele. Deci,voi pune în cui superlativele care nu fac bine nimănui, afirmând cu responsabilitate că este o regizoare tânără, ambițioasă, la început de drum, atrasă de valul activist ce bate peste teatrul românesc în ultimul timp, dar destul de inteligentă, cu un bagaj de cultură generală solidă și cu o familie sănătoasă cât să nu să fie luată de nicio furtună ideologică.
După ce i-am refuzat sistematic invitațiile doar din lipsă de timp, mi-am cumpărat bilet și am văzut spectacolul său de licență DREAMIN’, în cadrul Undercloud 2026, într-o sală arhiplină la Teatrul Dramaturgilor Români. Da, am văzut, am iubit filmul California dream. Dar, ce este cel mai important la DREAMIN’ este că spectacolul „se ține”, indiferent dacă spectatorul se rapotează sau nu la film. Cel ce știe filmul lui Cristian Nemescu și al lui Tudor Voican, îl percepe ca pe un discret și original omagiu adus memoriei regizorului. Cei ce nu îl știu, se bucură pur și simplu de un spectacol închegat, cu miez, care se susține prin mijloacele teatrului, prin întâlnirea dintre personaje, prin situațiile pe care le construiește și, mai ales, prin acele momente în care povestea particulară devine recognoscibilă pentru spectator.
De altfel, cele mai convingătoare secvențe ale spectacolului sunt cele care renunță la orice intenție demonstrativă și se apropie de experiențele elementare ale vieții. Un tată care se teme de plecarea fiicei la facultate, de distanța care se va instala între ei, de pierderea unei prezențe devenite parte din firescul cotidian. În spatele reacției sale se află o emoție pe care o putem recunoaște fără explicații suplimentare, dificultatea părintelui de a accepta că propriul copil crește, că autonomia acestuia presupune și o formă de despărțire. Nu este nevoie de un discurs despre generații, educație sau migrație pentru ca situația să capete greutate. Un gest, o ezitare, o replică în care se strecoară teama sunt suficiente pentru a contura o relație și pentru a dezvălui fragilitatea celui care, deși ar trebui să-și încurajeze copilul să plece, nu este pregătit să rămână singur.
La fel de autentic este momentul adolescentului stângaci care își mărturisește iubirea. Emoția lui nu are nimic spectaculos în sensul convențional al cuvântului. Dimpotrivă, tocmai nesiguranța, dificultatea de a găsi cuvintele potrivite, teama de ridicol și vulnerabilitatea dezvăluirii dau scenei naturalețe. Este una dintre acele situații în care spectatorul nu privește un personaj care transmite o idee, ci un tânăr aflat în fața unei experiențe pe care nu știe încă să o gestioneze. Prima iubire, cu tot amestecul ei de curaj și teamă, rămâne un teritoriu comun al adolescenței, indiferent de locul, timpul sau mediul social în care se desfășoară povestea.
În aceeași categorie se înscrie visul fetei dintr-o localitate mică de a pleca, de a vedea lumea, de a descoperi ce se află dincolo de limitele geografice și mentale ale locului în care a crescut. Dorința ei nu este doar aspirația unei tinere către un alt spațiu, ci expresia unei nevoi de devenire. Există în această aspirație nerăbdarea specifică vârstei, curiozitatea, sentimentul că viața adevărată se află undeva mai departe, dar și o formă de neliniște în fața necunoscutului. Plecarea capătă astfel o semnificație care depășește contextul social imediat: este primul pas spre desprindere, spre asumarea propriei identități, spre posibilitatea de a deveni altcineva decât persoana pe care ceilalți o cunosc și o așteaptă să rămână.
Aceste momente au forță tocmai pentru că nu încearcă să convingă spectatorul de ceva. Ele îl invită să recunoască. În ele, DREAMIN’ își găsește adevărata măsură teatrală, iar personajele devin mai mult decât purtătoarele unor teme, sunt oameni aflați în situații de viață, cu temeri, dorințe, contradicții și limite. Relațiile dintre ei construiesc un univers afectiv în care spectatorul poate intra fără să aibă nevoie de o cheie ideologică sau de o familiaritate prealabilă cu subiectul. În contrapondere, secvențele cu o coloratură politică mai pronunțată(întâlnirile de la Primărie) sau cele care urmăresc transmiterea unui mesaj activist par să aibă o eficiență scenică mai redusă, pentru că mesajul explicit riscă uneori să limiteze complexitatea situației dramatice. Atunci când personajul devine mai ales un vehicul pentru o poziție, individualitatea lui se estompează, iar spectatorului i se oferă mai puțin spațiu pentru descoperire și interpretare.
Scenografia semnată de Ruxandra Preda contribuie la autonomia spectacolului, evitând tentația reproducerii cinematografice și a reconstituirii naturaliste. Spațiul scenic este gândit ca un teritoriu al unei comunități închise, în care fiecare personaj își are locul, interesele și micile teritorii de putere. Mai multe lăzi de plastic, un paravan metalic, un pat, o masă delimitează zona comercială de cea domestică , spațiul public de cel privat.
Distribuția, alcătuită din actori tineri, are meritul unei interpretări de ansamblu corecte, în care personajele sunt individualizate prin tipologii și energii diferite. Un element de autenticitate îl reprezintă cei doi militari belgieni, interpretați de Alexandre Noël și Andrei Ostrowski, tineri vorbitori nativi de limbă franceză. Familiaritatea lor cu limba și cu sonoritatea ei firească oferă naturalețe dialogurilor și susține credibilitatea celor două personaje. Nu este doar o chestiune de pronunție, ci și de ritm, de reacție. Cei doi aduc în spectacol o energie tinerească, fără să forțeze permanent contrastul dintre străin și comunitatea în care au ajuns.
În centrul conflictului se află Constantin Stochiță, în rolul lui Doiaru, care construiește un personaj cu autoritate și siguranță. Actorul înțelege foarte bine mecanismele acestei puteri locale, amestecul de orgoliu, instinct de conservare și autoritarism al omului obișnuit să decidă pentru ceilalți. Nu cade în ridicol, deși personajul îi oferă suficiente prilejuri pentru un asemenea derapaj. Are prezență, stăpânește situațiile și știe să folosească atât replica, cât și tăcerea. Doiaru este expresia unei mentalități în care puterea personală, interesele economice și influența asupra comunității ajung să se confunde.
Uretyan Reinhardt, în rolul lui Marian Stoian, proprietarul pescăriei, propune o interpretare cu energie și mobilitate, conturând tipologia celui care aspiră să ocupe un loc cât mai important în ierarhia locală. Personajul are o anumită vervă, o ambiție care îl face recognoscibil și care introduce în relațiile dintre personaje o notă de competiție și comic. Este interesantă această confruntare între vechea putere, reprezentată de Doiaru, și ambiția celui care încearcă să-i ocupe locul, o schimbare de generație care nu înseamnă neapărat și schimbarea mentalităților.
Florina Maria, în rolul primăriței Georgiana Moroacă, aduce un personaj activ(uneori prea activ), energic, cu inițiativă și cu o bună disponibilitate pentru jocul de situație. Primărița participă la jocurile de influență, încearcă să-și impună punctul de vedere și își negociază permanent poziția. Actrița surprinde această mobilitate, dinamismul unei femei care știe că trebuie să fie prezentă și să intervină pentru a nu pierde teren.
O mențiune aparte merită Elena Voicu, în rolul Gabrielei Păduraru, pentru disponibilitatea comică și capacitatea de a surprinde latura ludică a personajului. Are instinct pentru comedie, știe să construiască situațiile și să valorifice reacțiile, iar prezența sa scenică aduce momente de prospețime. Există însă și o rezervă care ține de rostire. Pe alocuri, dicția și articularea replicilor au nevoie de mai multă atenție, pentru ca expresivitatea interpretării să nu fie afectată de pierderea unor nuanțe sau de insuficienta claritate a textului..
Într-un registru cu totul diferit se află secvențele care urmăresc apropierea dintre cei doi tineri, Monica și Andrei, interpretați de Toni Croitoriu și David Dumitriu. Aici spectacolul câștigă în delicatețe și autenticitate. Cei doi actori surprind fiorii adolescenței, timiditatea, ezitările și dificultatea de a exprima sentimente care, la această vârstă, par să capete proporțiile unor revelații. Relația lor are candoare, iar emoția nu este împinsă spre sentimentalism. Tocmai discreția jocului, stângăciile firești și micile momente de apropiere fac ca povestea lor să fie una dintre secvențele cele mai convingătoare ale spectacolului.Este, de altfel, un bun exemplu pentru ceea ce funcționează cel mai bine în DREAMIN, capacitatea actorilor de a da consistență unor experiențe umane recognoscibile, fără să le transforme în demonstrații. Dincolo de conflictul politic, de rivalitățile locale și de mesajele despre societate, rămân oamenii, cu fricile și aspirațiile lor, cu nevoia de iubire și de libertate. Teama unui părinte de singurătate, emoția unei declarații de dragoste, nerăbdarea unei fete de a ieși din lumea restrânsă în care s-a format sunt situații cu o universalitate pe care niciun discurs programatic nu o poate substitui și nu au nevoie să fie explicate.
Nu o critic pe Carla pentru alegerea sa că teatrul nu ar trebui să evite temele sociale ori să se țină departe de dezbaterea publică. Vorbim de o artă cameleonică, în pas cu societatea. Teatrul poate formula întrebări incomode, poate lua atitudine și poate provoca reflecție, dar nu trebuie să uite că forța sa nu se măsoară neapărat prin claritatea unei declarații. Meritul tinerei regizoare este acela de a propune un spectacol care își găsește propriile argumente teatrale și care nu rămâne captiv într-o relație de dependență față de film. A visa înseamnă a avea curajul să te desprinzi, chiar dacă această desprindere îi rănește sau îi neliniștește pe cei care te iubesc. Plecarea, pierderea, alegerea, maturizarea nu se petrec niciodată fără o formă de despărțire. În aceste adevăruri simple, recognoscibile și profund omenești, spectacolul își găsește punctele de maximă autenticitate.
DREAMIN’
Regie și dramaturgie: Carla Oncescu
Scenografie și grafică: Ruxandra Preda
Ilustrație muzicală: Damian Gerard
Lighting design: Milena Muranyi
Distribuție: Toni Croitoriu, Constantin Stochița, Uretyan Reinhardt, David Dumitriu, Elena Voicu, Florina Maria, Alexandre Noël, Andrei Ostrowski
Dreamin’: spectacolul de licență, adaptare liberă și dramaturgie de Carla Oncescu după scenariul filmului California Dreamin’, de Cristian Nemescu și Tudor Voican.
0 comentarii