Livada de vișini / Opriți timpul…

Puține texte dramatice surprind cu atâta delicatețe și luciditate felul în care timpul schimbă oamenii și le răstoarnă certitudinile transformând locurile familiare în spații ale amintirii, precum „Livada de vișini” de A.P. Cehov. O piesă despre sfârșitul unei lumi, despre atașamentul față de trecut și neputința de a întâmpina prezentul, dar și despre ridicolul discret al unor oameni care, în fața schimbării, continuă să spere, să glumească, să se agațe de gesturi și obișnuințe. „Livada de vișini”, ultimul text al lui Cehov, scris sub umbra bolii și jucat pentru prima oară la Teatrul de Artă din Moscova în ianuarie 1904, este un text care rămâne contemporan cu orice generație, tocmai prin refuzul de a se lăsa „actualizat” brutal.
Un secol de regii a încercat să o smulgă din epoca ei, s-au văzut livezi-metaforă, livezi conceptuale, livezi fără niciun vișin, iar rezultatul a fost adesea un spectacol despre regizor și orgoliul său mai degrabă decât despre oameni și timp. Montarea lui Horațiu Mălăele de la Teatrul Național București alege drumul invers. Decantează, nu deconstruiește. Este un Cehov recognoscibil, așezat în timpul său, cu samovar, blănuri și lachei, dar strâns într-o reprezentație de aproximativ două ore, fără pauză. Paradoxul serii este că tocmai această concizie îi redă textului respirația calmă a clasicului.
Cele patru acte cehoviene, cu tăcerile lor lungi, cu digresiunile și cu trecerea anotimpurilor de la primăvara sosirii la toamna plecării, se întind de obicei pe trei ore Regizorul Horațiu Mălăele le comprimă într-un singur arc continuu. Ar fi fost la îndemână ca această economie să se plătească prin grabă, prin replici expediate, tăceri sacrificate, personaje secundare reduse la siluete. Nu se întâmplă așa. Adaptarea, pe traducerea Alexa Visarion, păstrează scheletul și nervura dramatică a piesei: sosirea Ranevskaiei, iluziile salvării, petrecerea din seara licitației, vestea vânzării, plecarea și uitarea lui Firs în casa închisă. Ceea ce dispare este redundanța, nu substanța. Un început cu valoare simbolică îi aduce pe stăpânii casei din sala de spectacol spre scenă, ca și cum personajele ar ieși din propria memorie pentru a-și reocupa, fie și pentru ultima oară, locul în lume. Ridicarea pânzei albe la începutul spectacolului și care revine peste obiecte la final este primul semn al unei reîntoarceri, al unei vieți care se pregătește să fie retrăită. Mobilierul, păstrat sub învelișul alb, pare să conserve urmele unei existențe, asemenea unor obiecte puse la adăpost până la întoarcerea proprietarilor. Când pânza este îndepărtată, nu sunt dezvăluite doar lucrurile, o lume întreagă se ivește, cu amintirile, atașamentele, ritualurile și micile ei istorii. Ritmul devine aproape cinematografic, de secvențe legate prin muzică și lumină, iar spectatorul nu mai are răgaz să iasă din vraja convenției. Absența pauzei funcționează ca o dramaturgie în sine, între speranță și pierdere nu există respiro, așa cum nici personajele nu au unul. Stilul rămâne însă clasic în cel mai bun sens al cuvântului cu decor de epocă, costum de epocă, un joc psihologic atent la nuanță, o mizanscenă care lasă textul să lucreze.

Cehov a insistat, spre nedumerirea lui Stanislavski, că a scris o comedie, uneori apropiată de farsă. Mălăele preia această indicație fără a o forța. Spectacolul alternează umorul și drama cu o fluență care amintește de marile montări clasice: stângăciile lui Epihodov (Mihai Munteniță), numerele de iluzionism ale Charlottei (Carmen Ungureanu), aerele de parvenit ale lui Iașa, bonomia ruinată a lui Pișcik(George Ivașcu) sunt contrapuncte ale unei melancolii care se adună pe nesimțite. Râsul pregătește tristețea, o încorporează într-o dualitate firească. Regizorul și-a definit lectura drept o glumă tristă despre orbire, iar formula descrie exact tonalitatea serii. Personajele nu văd ceea ce spectatorul vede de la bun început, comicul lor se naște tocmai din această orbire. Când adevărul se impune, râsul se stinge treptat, ca o lumină care scade.
Decorul Ninei Brumușilă evită atât naturalismul conacului cu coloane, cât și abstracțiunea rece. Spațiul este dominat de un perete înalt din scânduri verticale, ușor curbat, care se îngustează spre înălțime precum carena răsturnată a unei corăbii ori precum interiorul unui hambar vechi. Lemnul, lăsat cu patina lui, are culoarea timpului. Sus, o fereastră cu vitraliu colorat aduce o notă de sacralitate domestică, este ochiul casei, prin care lumea de altădată își mai privește grădina. Prin aceeași deschidere se zăresc crengi albe, înflorite. Podeaua de scânduri, înălțată ca o platformă, sugerează puntea unei nave care pleacă fără întoarcere. Deasupra, o pânză translucidă, suspendată ca o velă sau ca un baldachin, se arcuiește peste personaje. Obiectele sunt puține și grăitoare: samovarul și tava de alamă, scaunele cu spătar sculptat, fața de masă din dantelă, ursuleții de pluș uitați în camera copiilor, buchetele de flori risipite pe podea. Lumina lui Laurențiu Iordache modelează acest lemn în registre succesive, tonuri calde, de miere, pentru amintire; un albastru-violet nocturn, aproape oniric, pentru momentele de singurătate ale lui Firs.

Costumele Liei Manțoc sunt, poate, cel mai elocvent comentariu al spectacolului asupra ierarhiilor care se destramă. Ele urmează fidel moda începutului de secol XX, dar o folosesc ca pe un limbaj social. Stăpânii poartă materiale nobile, cu luciu și greutate. Ranevskaia apare într-o rochie de catifea roșu-carmin, cu un șal lucrat în aceeași nuanță, o pată de culoare aproape incandescentă pe fundalul cenușiu al lemnului, semn al unei vitalități și al unei risipe care nu pot fi stăvilite. La sosire, blănurile albe, manșoanele, căciula de blană și mantoul argintiu al Aniei compun imaginea unui lux parizian adus în provincia rusă. Gaev poartă un pardesiu gri, sobru, de gentleman care și-a supraviețuit propriei epoci. În contrast, slugile sunt îmbrăcate în pânzeturi aspre, în nuanțe de bej, gri și cafeniu, cu basmale, șorțuri și veste modeste; garderoba lor nu cunoaște culoarea, ci doar utilitatea. Excepția semnificativă este Firs cu livreaua de catifea închisă, cu brandenburguri brodate, vesta violet și mănușile albe sunt rămășițele unei splendori servile, purtate cu o demnitate devenită anacronică. Bătrânul lacheu este singurul care își mai poartă cu fidelitate „uniforma” vechii ordini, într-un moment în care stăpânii înșiși au renunțat să o mai apere.

Cel mai interesant este însă costumul lui Lopahin, un palton negru, lung, cu guler masiv de blană și pălărie de fetru gri. Este haina unui om care și-a cumpărat respectabilitatea și o poartă ca pe o armură. Într-una dintre imagini, Lopahin se apleacă să sărute mâna Ranevskaiei, două personaje îmbrăcate opulent, dar gestul trădează încă reflexul fiului de iobag. Garderoba spune aici ceea ce textul lasă nerostit, noua clasă poate imita învelișul aristocrației, dar nu și firescul cu care acesta era purtat.
Unul dintre cele mai inspirate gesturi ale montării este felul în care muzica ocupă spațiul. Sunetul nu vine dinspre scenă, ci din spatele spectatorilor, învăluind sala și transformând publicul în oaspete al casei. Muzica originală a lui Răzvan Alexandru Diaconu, gândită în jurul tăcerilor dintre replici, se completează cu momente cântate live, în care cântecul rusesc alternează cu melodia franțuzească. Alternanța nu este decorativă. Ea reface cele două patrii sentimentale ale Ranevskaiei, Rusia copilăriei și Parisul exilului amoros, și sugerează că acești oameni trăiesc între două lumi, fără a mai aparține vreuneia. Sound design-ul semnat de Liviu Stoica și Bogdan Golumbeanu și coregrafia lui Florin Fieroiu dau spectacolului ritm,
Alexandru Potocean construiește cel mai puternic portret al serii. Lopahinul său este visceral, frust, direct până la brutalitate, cu o ironie batjocoritoare pe care o folosește ca pe un scut. Sub această suprafață aspră, actorul lasă să se vadă timiditatea unui om care nu și-a depășit niciodată complexul originii: fiul de mujic care intră în salonul fostei stăpâne fără să știe unde să-și pună mâinile. Potocean nu îl face nici antipatic, nici victimă; îl joacă într-o tensiune permanentă între forță și rușine. În clipa în care anunță că a cumpărat livada, triumful și disperarea se amestecă, iar omul care a câștigat totul pare, pentru o clipă, cel mai pierdut dintre toți. Este un Lopahin al vremii noastre, fără a ieși din haina epocii.

Ofelia Popii propune o Ranevskaia sensibilă și elegantă, de o noblețe aproape princiară, care își poartă pierderea cu discreția unei femei educate să nu-și arate rănile. Actrița evită tonurile mari ale dramei, lacrimile sunt reținute, accesele de disperare mai degrabă sugerate decât consumate. Alegerea servește concizia spectacolului și tonul său nostalgic, chiar dacă, în câteva momente-cheie, spectatorul ar fi putut aștepta o descărcare emoțională mai intensă. Ranevskaia ei rămâne un portret în acuarelă, nu în ulei, delicat, luminos, ușor estompat.
În jurul acestui cuplu se articulează o distribuție omogenă. Este, înainte de toate, un spectacol de echipă. Ansamblul respiră în același ritm, ceea ce conferă serii unitatea și căldura nostalgică pe care Cehov o cere. Ioan Andrei Ionescu face din Gaev un personaj de un umor amar, a cărui retorică sonoră ascunde un gol interior. George Ivașcu este un Pișcik savuros, cu o bonomie care acoperă disperarea datornicului perpetuu. Maruca Băiașu dă Aniei prospețime și lumină, o credință în viitor lipsită de naivitate stridentă. Ciprian Nicula conturează un Trofimov idealist, deopotrivă ridicol și emoționant, „studentul etern” care predică un viitor pe care nu știe să-l construiască. Ștefania Cîrcu (Varia), Carmen Ungureanu (Charlotta) și Mihai Munteniță (Epihodov) completează distribuția, iar Horațiu Mălăele însuși, în rolul lui Firs, semnează imaginea finală, bătrânul lacheu uitat în casa închisă, cu tot comicul mărunt al bătrâneții și cu o tristețe care persistă după stingerea luminilor.

După ce personajele își consumă ultima întâlnire cu propria lume, după ce conflictele, speranțele și nostalgiile se risipesc, obiectele sunt din nou acoperite. Casa revine în starea de tăcere din care fusese trezită, iar pânza albă capătă semnificația unei despărțiri definitive.Când personajele părăsesc scena, spectacolul închide cercul început odată cu intrarea lor dinspre sală. Imaginea are simplitatea și forța unui rămas-bun, casa tace din nou, obiectele dispar sub învelișul alb, iar livada rămâne undeva în amintire. În „Livada de vișini”, oamenii nu reușesc să se desprindă de trecut decât atunci când pierd efectiv locul care îi ținea legați de el. Teatrul le oferă personajelor un răgaz, o ultimă șansă de a-și locui casa, după care le retrage, odată cu coborârea pânzei, dreptul de a mai aparține acelui spațiu. Ceea ce s-a petrecut pe scenă pare să fi fost o ultimă încercare de a opri timpul, de a mai locui puțin într-o lume care nu le mai aparține.„Livada de vișini” de la TNB devine un argument convingător pentru o montare clasică și concentrată, o elegie despre o lume care pleacă, rostită cu umor, cu tandrețe și fără grandilocvență. La ieșire, publicul rămâne cu ecoul acelei coarde rupte pe care Cehov o cerea în didascalie și cu senzația că a văzut un Cehov întreg în doar două ore.
Livada de vișini — adaptare după A.P. Cehov. Traducere: Alexa Visarion. Regie: Horațiu Mălăele. Decor: Nina Brumușilă. Costume: Lia Manțoc. Muzica originală: Răzvan Alexandru Diaconu. Coregrafie: Florin Fieroiu. Iluzionist: Marius Drăguș. Sound design: Liviu Stoica, Bogdan Golumbeanu. Light design: Laurențiu Iordache.
Cu: Ofelia Popii (Ranevskaia), Alexandru Potocean (Lopahin), Maruca Băiașu (Ania), Ioan Andrei Ionescu (Gaev), George Ivașcu (Pișcik), Ștefania Cîrcu (Varia), Mihai Munteniță (Epihodov), Carmen Ungureanu (Charlotta), Ciprian Nicula / Ștefan Iancu (Trofimov), Jacqueline Stan / Buse Őzgül (Duniașa), Cristian Bota / Axel Moustache (Iașa), Rodica Ionescu / Afrodita Androne (Mașa), Horațiu Mălăele (Firs).
Coproducție TNB, Teatrul Metropolis și Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița. Durata: aproximativ 2 ore, fără pauză.
sursă foto site TNB Andrei Gândac
0 comentarii