PARACLISERUL sau solilocviu la Catedrală

Uneori la teatru ești gol și singur. Nu împărtășești cu nimeni ce așteptări ai. Nu îți rememorezi comentarii  livrești despre piesă, nu ții cont de interpretările anterioare, nu te rezumi la mesajul dramaturgului. Nu ești foarte informat și nici nu regreți. Vrei să  brodezi în dantelăria textului cu  firele din  țesătura ta de gânduri. Teatrul în astfel de seri nu este nici mijloc de informare, nici izvor de contradicții, teatrul este doar o stare. O stare nedefinită pe care încerci să o desțelenești pe când povestea de pe scenă picură în doze lente și amețitoare.

Așa m-am simțit la „Paracliserul” de la Teatrul Odeon spectacolul regizoarei  Cristinei Giurgea, ultimul meu spectacol bucureștean înainte de marea închidere (altă închidere, a câta închidere?). O scenă  aproape goală având ca elemente de decor bucăți de piatră, lumânări, rame suspendate. Un personaj straniu bântuind haotic aidoma celor pictate de Caravaggio prin ceea ce aflam că este Catedrala sa. Pentru că, exceptând  lumânările-candele, altceva nu sugerează direct ideea de edificiu al cerului. De aceea trebuie să te întorci în tine și să îți construiești într-o oră de teatru propria ta  Catedrală.

Pe scenă și în tine lupta cu timpul este dramatică. Mai avem timp să ne luminăm la flacăra lumânărilor? Reușim să creștem pereți de ziduri și de credință? Paracliserul vede că „treaba” merge greu, începe să simtă dureros povara  depășirii termenelor „ Credeam c-o s-apuc să isprăvesc pietroiul ăsta mai devreme de-un an”. Prelingerea într-o  clepsidră necruțătoare  a năzuințelor se intersectează cu îmbătrânirea în salturi, înnegrirea progresivă a trupului, a zidurilor este  concomitentă cu cea a speranțelor. Timpul nu iartă pe nimeni, rațiunea Dumnezeirii nu se lasă ușor devoazată, așa că rugăciunea Paracliserului se îmbibă în tragism: „Vezi să nu ni se termine speranţa, Doamne, înaintea aripilor”! Dacă Iona se ia pe sine însuși ca partener pentru a face faţă la izolare („E tare greu sa fii singur”), Paracliserul alege singurătatea în prezența lui Dumnezeu,o  prezență absentă ce îl face să  urce „greu” ,„istovit”.

Când s-a făcut mare Silvian Vâlcu? Unde a dispărut puștiul revoltat din „Tipografic majuscul”? De unde vine forța ce îi permite să își reverse atât de subtil frământările, fricile, viziunile. Din credință? Din maturitate și profunzime? De unde interogațiile sfâșietoare și răspunsurile tragice pe pietrele Catedralei. În ce catedrală se află de fapt? Cea din vis, cea din cer? De unde filonul sincer  de a rosti adevăruri tragice „nu mai vine nimeni la catedrală„, „nu mai poate nimeni salva catedrala de la uitarea eternă”.

Îmi răsună în creier strigătul lui Iona “Răzbim noi cumva la lumină” în timp ce Paracliserul pierde lupta  concretă cu haosul și absurdul existenței, învingând totuși prin forța gândului „Sunt un rug aprins. Luminez ca o aureolă.”. Parafrazând, „Efortul însuşi de încerca să ridici este suficient pentru a umple o inimă de om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Paracliser  fericit.”

Catedrala de piatră s-a înălțat sau nu?  Aleg răspunsul afirmativ, singură, în marea mea poveste, nevrând a mă măsura cu nimeni. Nu am tăria de a sfărâma„ belciuge, cu lacate si drugi”. Dacă Catedrala nu ne-ar adăposti  în burțile ei, jertfa Paracliserului ar fi zadarnică, iar Dumnezeu absent și pieziș. Eu vreau să-mi întorc chipul de la scenă fără a alege zădărnicia. Pe scenă s-a înălțat Catedrala mea.

PARACLISERUL

 Teatrul Odeon

de Marin Sorescu

Un spectacol de Cristina Giurgea

Muzica: Mihai Ghiță

Cu: Silvian Vâlcu