„Primul sărut se tace, primul abuz nu se vorbește, primul avort se uită repede”. Lecția tăcerii se predă din generație în generație, alături de lecția umilinței femeii, cea a superiorității masculine și, mai ales, lecția îndurării până la capăt, chiar dacă uneori capătul este cel ultim și ireversibil.
„Genul roz”, „sexul slab”, „sexul frumos” sau alte sintagme înrădăcinate în mentalul colectiv includ înăuntrul lor frânturi peiorative și cioburi arogante ce zgârie universul feminin, nu slab sau neputincios, ci vulnerabil și fragil. O fragilitate care are izvoare vechi ce par nesecate în prejudecăți, cutume, obiceiuri stranii. Nu sunt o feministă în sensul clasic al termenului, dar câte ceva din povestea fiecărui personaj se suprapunea cu un episod al poveștilor mele. Cu o mamă puternică și feministă, în contradicție cu spiritul rural al supunerii, am învățat de mică cum că întotdeauna după prima palmă vine și a doua, că bărbatul NU trebuie să te știe „ca pe buzunarul lui” și niciodată să nu îi spui câți bani ai tu, independența financiară fiind arma supremă în lupta inevitabilă cu sexul pretins puternic. Lecții dure, uneori eficiente, alteori piedici în stabilirea unui atașament real. Spre deosebire de eroinele poveștii resemnate cu sentimentul că nașterea unei fete este o întâmplare nefericită sau tolerată, în casa unde am crescut am auzit des„e deșteaptă, pentru că e fată” sau „bărbații nu sunt buni de nimic”. Au fost bune, au fost greșite aceste lecții, greu de spus.
Stereotipurile de gen deformează, dezinformează. Scoasă la tabla prejudecăților, culoarea ROZ se apără, ea nu are absolut nicio vină, chiar dacă în mentalul colectiv face parte din construcția de gen a fetelor, exact așa cum și albastru este asociat băieților. Dacă s-ar opri diferențierea doar la culoarea hainelor, dacă nu am exersa acele tipare ce preamăresc diferențele, absolutizând asemănările!
Regizoarea Luiza Mihăilescu abordează abrupt, incisiv și asumat despre toate tarele născute și întreținute de tandemul „masculin-feminin”: agresivitatea, violența domestică, violul, fenomenul mamelor minore, hărțuirea, avortul, menstruația, toate văzute într-un context în care femeia este vinovată, de la vina biblică și consecința păcatului, până la vina de zi cu zi. „Haită de violență statală! / Haită de violență educațională! / E vinovată fetița!”. Pentru că ce doare mai tare nu este sacul de reguli absurde și de interdicții (a avea menstruație trebuie ascuns fiind confundat „a fi murdar“, femeia trebuie să tacă și să îndure, femeia provoacă, femeia„și-o ia peste ochi pentru că o merită”), ci mai ales reacția autorităților la astfel de practici.
Sunt evocate cazuri concrete, reale, mediatizate, dar și așa îngropate sub preșul indiferenței sau al birocrației: înfiorătorul cazul Caracal de care nu mai se știe nimic, agresorul care a incendiat o minoră, preadolescente considerate inițiatoarele agresiunilor săvârșite asupra lor. Realitatea punctuală alunecă în generalități, din păcate, la fel de reale: arătarea cu degetul spre victimele violurilor, condamnările lejere față de gravitatea faptelor, culpablizarea victimelor, lipsa de reacție a autorităților, fraternizarea agresor-organele statului, blazarea și somnul născător de moarte și monștri al justiției, misoginismul extins.
Ruxandra Manole a imaginat o scenografie simplă, trei spații separate prin schele metalice ce au aerul unor celule, unde se desfășoară activități domestice, spații din care personajele ies spre a evolua pe scena goală, un loc al eliberării de poveri, frici, de recăpătare a libertății și demnității. Nicoleta Lefter, bunica, o actriță expertă în tăceri pline de înțelesuri și mai răsunătoare ca un urlet, ce vorbește cu glasul îmbrățișărilor și se refugiază în preocupări casnice, ea fiind prima ce a dat piept cu abuzurile, incapabilă a combate agresivitatea suportată de fiica sa, de fapt incapabilă de a se confrunta cu propria traumă. Maria Sgârcitu, mama, reușește să devină din mama blocată și robotizată mama care vorbește și care intră în contact viu, real cu fiicele sale. Teo Dincă și Oana Jipa sunt fiica în diverse ipostaze. La fel ca în Gardenia, Trei generații, doar fiica conștientizează agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă. Din lanțul generațiilor tăcerii și rușinii, doar fiica refuză să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică, fiica începe să își pună întrebări, are îndoieli asupra lecțiilor predate. În coregrafia semnată de Maria Luiza Dimulescu, gesturile, respirația, mișcarea susțin ideea durerii unor femei cu corpuri fără adăpost , ce superbă și reală imagine!
Dramaturgul Mihaela Michailov crede și vorbește despre teatru ca un contra-discurs al combaterii extremismului:„Ne folosim de teatru pentru a arăta că există discriminare, situații de opresiune, că există probleme pe care oamenii nu le observă sau, dimpotrivă, le văd, dar nu fac nimic pentru a le schimba. Este un instrument prin care li se aduce oamenilor, ca într-o oglindă, realități din comunitate”. Mă întreb câți și care oameni ajung să se privească în această oglindă? Într-o perioadă atât de tulbure, de închisă, cum să pătrundă asemenea spectacole în medii și înspre categorii sociale sau profesionale care ar avea atâta nevoie de astfel de oglinzi?
Eu sunt jurist și știu că LEGIUITORUL ar putea rezolva multe dacă s-ar gândi la inițiative legislative concrete ca: eliminarea circumstanței atenuante a provocării când victima este minora, transformarea infracțiunii de a avea relații cu o minoră în viol, majorarea termenelor de eliberare condiționată pentru violatori, eliminarea instituției retragerii plângerii prealabile în cazul violenței domestice, extinderea instituțiilor implicate în a ajuta femeile bătute de soți și mărirea numărului de locuințe protejate, eliminarea de drept a unor drepturi referitor copii în cazul tatălui agresor când victima este mama acestora. Sunt doar niște idei izvorâte din mulți ani de experiență juridică în care am observat că agresivitatea este izvor de agresivitate, violenţa naște violenţa, abuzul perpetuează alte abuzuri, victima crește și educă o altă victimă.
Tăcerea nu este mereu de aur, izolarea și însingurarea fărămă și dispează orice speranță, iar cuvântul, măria-sa, CUVÂNTUL, poate face uneori diferența între ceea ce suntem și ceea ce am putea fi, dacă nu ne-am lăsa acoperite de spaimă și rușine.
GEN, ROZ
Centrul de Teatru Educațional Replika
Text: Mihaela Michailov
Regia: Luiza Mihăilescu
Distribuția: Teo Dincă, Oana Jipa, Nicoleta Lefter, Maria Sgârcitu
Muzica & spațiul sonor: Maria Sgârcitu
Scenografia: Ruxandra Manole
Coregrafia :Maria Luiza Dimulescu
Lighting design: Radu Apostol
Video: Elena Găgeanu
Follow spot: Anna Aroș