Copilul, armă și țintă, glonț și rană. Copilul,  miză și remiză, marfă și ambalaj. Copilul, cauză și consecință,  motiv și pretext. Copilul, scut și platoșă, pace și război. Copilul, întuneric și lumină, boală și leac. Copilul, nod și frânghie, pod și zid. Copilul, iubit de toți și de nimeni, al tuturor și al nimănui. Copilul meu, al tău, poate și al vostru.

COPILUL MEU, piesa scrisă de dramaturgul Mike Bartlett în 2007 a avut premiera la Royal Court Theatre, fiind tradusă și montată în premieră în România de regizorul Claudiu Goga.Piesa vorbește,într-o primă cheie de descifrare, despre divorț ca eveniment traumatic având consecințe multiple. Bărbatul (Tudor Istodor) se trezește exclus din viața unicului său Copil (Vlad Corbeanu). Fosta lui soție, Femeia (Diana Cavallioti) s-a recăsătorit, iar fiul ei se leagă la influența sa  de noul ei soț, Karl (Marin Grigore), în detrimentul relației cu tatăl biologic. În ecuație este inclusă și bunica maternă, Femeia în vârstă (Irina Velcescu) care nu reușește să atenueze conflictul, dimpotrivă, participă involuntar la escaladarea lui. În aceste relații de familie se  încalcă voit legea apartenenței (fiecare membru are dreptul egal de a aparține sistemului său familial) și cea a echilibrului(între membrii sistemului trebuie să existe un echilibru între a da și a primi și, de asemenea, acest echilibru trebuie să caracterizeze schimburile dintre indivizi și sistem, ca întreg). Există scene care se convertesc în adevărate lupte uneori în numele iubirii și al familiei, familia unde găsești cea mai necondiționată iubire, dar  și cea mai intensă ură.

Într-o a doua cheie de descifrare a textului, COPILUL MEU zugrăvește o societate ternă, rece, insalubră emoțional, în care oamenii sunt violenți față de cei pe care i-au iubit cândva și nu pot vedea(nici nu încearcă) dincolo de propriile nevoi, și nevoile celorlalți. Personaje îmbrăcate în haine elegante, dar depersonalizate printr-un gri cenușiu alarmant de integrat în viața lor se perindă într-un spațiu rece ca o morgă, printre mobiler metalic, se ciocnesc unele de alte în mișcări spasmodice, se lovesc, își dau mâna doar pentru a se distanța și mai tare sau pentru a se împinge dincolo de toate liniile solare ale existenței lor (Mișcare scenică, Ștefan Lupu). Corina Grămoșteanu traduce agresivitatea și goliciunea sufletească, dar și mercantilismul societății în genere într-o scenografie simplă, funcțională, în care piesele de bază sunt pereții de care fiecare personaj se ciocnește și dincolo de care nu poate  privi, nici trece, o scenă rotativă și câteva obiecte roșii semn al violenței, al sexualității și al copilăriei. Proiecțiile video semnate de Andrei Cozlac aduc subconștientul spre conștient, unesc trecutul cu prezentul creând piesei senzația de atemporalitate. Gândirea vizuală a spectacolului se complinește cu universul sonor (Sound design, Marin Grigore, Andrei Mihai). Sunete stranii se inserează între replici, reverberațiile unor gesturi cu impact sonor sau stridențele vocilor intensifică tensiunile. Suntem atât de aproape de acțiune, de poveste, de personaje,  actorii ies din mijlocul nostru, se lasă examinați de aproape, astfel că dramaturgul își atinge scopul: toți suntem complici vinovați la cruzimea în gulere albe  a lumii moderne.

Spectacolul este reușit în privința coordonării unui număr însemnat de actori, din nou reverență pentru sudata echipă a Teatrului Mic.Permanent pe scenă, oricât de scurte ar fi replicile rostite, există un joc impecabil al privirilor din care nimeni nu iese.  Paradoxal, deși în rol personajele sunt plămădite din ură și frustrare, privirile mângâie, sprijină, pansează, simt, înțeleg dincolo de cuvinte și acțiuni. În roluri secundare, prezențe vii și consistente, nu simple treceri în scenă, Beatrice Peter (Altă femeie), Rareș Florin Stoica(Altă femeie), Andrei Brădean(Un alt bărbat). Părinții de dincolo ai Bărbatului(Alina Rotaru și Cezar Grumăzescu) respiră protecție și compasiune, deplângându-și neputința. Minunat Cezar cu chipul aducând a Buster Keaton, într-o permanentă tensiune, arzând la foc maxim în scene fără cuvinte, încordat, atent, cu o poziționare bine gândită în spațiul de joc cât să i se simtă prezența, dincolo de absența replicilor. Marin Grigore (Karl) are un credibil aer de macho, convinge în rolul brutei zâmbitoare, a bărbatului  căruia zeu uni este banul. Silvana Mihai este Femeia tânără, prostituata ingenuă, stăîpână pe armele seducției, deloc vulgară, mai degrabă vulnerabilă și empatică cu suferința umană. Irina Velcescu aduce personajul Femeia în vârstă în lumea beckettiană a sfârșitului de partidă, mizând pe umorul grotescului și pe tragicul  naturalismului.

Pilonii de rezistență ai distribuției sunt Tudor Istodor, Diana Cavaliotti,Vlad Corbeanu. Tudor Istodor, Bărbatul este un fost lector de filozofie, acum șomer, un pierzător pe toate planurile, complet neputincios în a crea o relație de atașament securizant pentru propriul copil, întrucât  o figură paternă pozitivă poate creşte doar pe terenul unei masculinităţi asumate. Când Bărbatul și Copilul au ceva timp împreună, povestește despre noaptea nașterii  copilului într-un monolog care amintește de o viață fericită când aveau nevoie de unul de celălalt. Tudor Istodor are  forță, sensibilitate, își iubește personajul, conferindu-i o aură romantică într-un univers abandonat răutății și luptei pentru supremație. Bărbatul este somat indirect să se comporte conform modelului eroic masculin  inoculat de  societate, în timp pe formarea sa intelectuală și sinele vulnerabil sunt ale unui tip medidativ. Din această contradicție reiese dimensiunea tragică a personajului.

Diana Cavaliotti are o chimie aparte cu personajele scrierilor lui Mike Bartlett (am văzut-o performând  ContrACTE la Teatrul Act, în Bull, tot producție a Teatrului Mic). Feminitatea ei puternică, ostentativă se potrivește cu profilul unei mame dominatoare, permanent la pândă pentru supremația de orice fel: familială, sexuală, maternă. Când băiatul se întoarce de la o vizită cu tatăl său cu un braț rănit, personajul Mama folosește asta ca scuză pentru al opri pe tată să-și vadă fiul. Femeia deține un întreg arsenal cu cele mai rănitoare replici, gesturi, priviri menite să distrugă stima de sine a fostului ei soț și să șubrezească relația dintre acesta și copil. Actrița reușește să îmbine latura  de femeie modernă, cinică, frustrată, lipsită de scrupule și incapabilă de iubire cu cea a femeii-mame dominatoare care confundă iubirea cu posesiunea și exclude orice altă relație afectivă pentru fiul său. Nemulțumită să distrugă doar prezentul, ea distruge și orice amintire-iluzie fericită a trecutului. La pământ la propriu, privind ecranul unui telefon care nu mai sună, personajul se umanizează pentru o clipă, devenind doar o mamă înnebunită că fiului ei i s-ar putea înâmpla ceva rău.

Vlad Corbeanu(Copilul) într-un rol epuizant, dificil, complex deschide piesa printr-o scenă de mare impact. Adultul cu converși roșii, scoate dintr-un sac de plastic  un manechin de copil încălțat la fel. Este atâta forță în privirea îndreptată către acesta, de parcă ar dori să îl însuflețească.„Mamă, mai naște-mă o dată” ți se pare că auzi. Simți trauma de pierdere,  conflictul  între dorinţa de moarte şi dorinţa de viaţă,  dorinţa de-a rămâne în trecut, căreia i se opune dorinţa de continuare a vieţii. Actorul adoptă un joc interiorizat, dinamizat de conflicte interioare. Între „tatăl tău e un imbecil” și „mama ta e o desfrânată„,  se întinde drumul sinuos al unei iubiri traumatizate. Trauma de relaţie presupune o tensiune între iubire (încredere)/ură (neîncredere). Când cineva suferă o traumă de acest tip, în toate relaţiile construite ulterior va oscila între neîncrederea în ceilalţi şi dorinţa de încredere în ceilalţi. Unui parcurs actoricesc impecabil i se adaugă o idee regizorală specială. Un copil- păpușă, logic, mereu mișcată și manipulată de alții(Actori păpușari, Andreea Trestianu, Ioana Vlădău-Babii). Permanent în scenă, copilul manechin și copilul actor adult își pasează unul către celălalt durerea, remușcarea, alegerea, speranța, nesiguranța. Starea de confuzie se ascunde în frustrare și furie. Copilul lui Vlad Corbeanu sângerează înainte ca sângele real să curgă pe trupul tatălui său. Este un copil rănit într-un război în care alții l-au aruncat în prima linie fără arme si echipament de protecție.

Într-un interviu dat  de dramaturgul referitor finalul piesei creat ca o ca o morală a sfârșitului unei fabule, acesta afirma:„Faptul că se termină cu o întrebare („Nu funcționează, nu-i așa?” ) este absolut important. Și se termină cu o întrebare și o întrerupe rapidă. Suntem foarte dornici de acea întrerupere rapidă pentru că dacă ai pleca un moment după aceea, ar deveni o întrebare retorică. Dacă vă opriți imediat, este o întrebare corectă care cere ca publicul să înceapă cel puțin să se gândească dacă are un răspuns. Unii oameni vor veni și vor spune că știu răspunsul la această întrebare. Dacă ai această întrebare la sfârșit, sper să te facă să reflectezi asupra întregii piese.”

La finalul spectacolului lui Claudiu Goga, publicul a tăcut câteva secunde. Rar se întâmplă moment superb de solidaritate autor-artiști-public. Aplauzele au fost timide, după ce două ore niciun telefon nu a sunat, nicio șoaptă nu a tuburat povestea. La finalul ei, ne-a fost greu să ne desprindem. Aidoma copilului adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, și noi am simțit nevoia de a separa binele de rău, pentru a reduce răul. Copilului i-a fost greu să-i considere pe amândoi părinții buni (pentru că nu ar mai fi existat agresiunea), nici pe amândoi răi (sentimentul lui de siguranţă s-ar fi prăbuşit), astfel că s-a văzut târât într-o realitate incertă, la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea.Însă noi, spectatorii care am putea fi judecătorii, psihologii, terapeuții, rudele, prietenii, părinții implicați într-un asemenea caz am rămas cu o întrebare. Cât timp nu vom da răspunsuri în pripă, nu vom reda texte de lege privind interesul superior al  minorului, nu vom arunca cu pietre, mai avem o șansă. Iar în momentul acela de profund catharsis artistic în care lacrimile curg pe obrazul unu Copil, lacrima mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Şi, de aceea, niciodată să nu întrebi „Pentru cine curg lacrimile?”. Ele curg pentru noi toți.

                                                                                 COPILUL MEU 

                                                                                                       De Mike Bartlett

                                                                                                        Traducerea, Claudiu Goga

Regia, Claudiu Goga

Scenografia, Corina Grămoșteanu

Concept, creație și coordonare animație, Decebal Marin

Proiecție video, Andrei Cozlac

Sound design, Marin Grigore, Andrei Mihai

Mișcare scenică, Ștefan Lupu

Distributie

Bărbatul, Tudor Istodor

Mama, Alina Rotaru / Silvana Mihai

Femeia mai în vârstă, Irina Velcescu

Femeia, Diana Cavallioti

Copilul, Vlad Corbeanu

Altă femeie, Beatrice Peter

Femeia tânără, Silvana Mihai / Alina Rotaru

Altă femeie, Rareș Florin Stoica

Un alt bărbat, Andrei Brădean

Tatăl, Cezar Grumăzescu

Karl, Marin Grigore

Actori păpușari, Andreea Trestianu, Ioana Vlădău-Babii