În halatul său purpuriu, Ivan își ciopârțește unghiile cu un briceag. Ciopârțite sunt și visurile lui. Praf și cenușă s-au ales de ele, de nu te mai miri că întreaga încăpere pare cuprinsă de vâlvătăile iadului. Trăsnete și fulgere lovesc apocaliptic, iar ploaia  nu se mai termină. Așa este acolo, în satul, comuna aceea transilvană pierdută între munți, brazi, cu un pârâiaș ce susura și iarna. Ce fac oamenii acolo? „Trăim!”șoptește  timid Ilonka la începutul piesei.„Trăim, muncim, îndurăm. Iar cînd îndurarea ajunge la limită, funia și creanga unui copac par mijloacele sigure de scăpare.

În seria „minei“ aparținând dramaturgului Székely Csaba, (TRILOGIA MINELOR în regia lui Horia SURU) a cărei acțiune e plasată într-o comunitate rurală aproape dispărută din  zona  Ținutului Secuiesc, prima piesă, „FLORI” are ca subiect central   fenomenul sinuciderilor. Székely Csaba identifică acest fenomen, îmbină drama individuală cu cea colectivă, le analizează  treaz și vigilent la orice derapaj spre patetism sau ironie.

În comunitatea secuilor, numărul de sinucideri este de două ori mai mare ca în restul ţării. Peste comunitate nu a venit tăvălugul globalizării, viaţa  urmează cursul tradiţiilor,  așa declară Ivan, personajul principal al piesei: „… în fond, noi suntem fericiţi aici. Muncim, trăim, nu ne plângem … şi păstrăm tradiţiile.”. Nimic idilic! Tradiţiile de care se face atâta paradă  precum mărturiseşte același personaj sunt beția, violența,  furatul lemnelor din pădure şi sinuciderea.„ Nu mergem la pădure doar ca să furăm. Din când în când ne mai şi spânzurăm acolo“.

Un psihoterapeut ar cataloga și diviza sinuciderile din piesă  între suicidul anomic insuficientă capacitate de adaptare a persoanei la o societate în care regulile sociale au devenit ambigue, obstrucţionate de schimbările sociale rapide ale unei societăţi în tranziţie și suicidul fatalist rezultat din obligativitatea unei supuneri obediente la regulile sociale, fără speranţă de schimbare a situaţiei în viitor (cazul prizonierilor). Toate personajele sunt prizoniere în propria viață, așa cum urlă Ivan într-o replică edificatoare:„ de doi ani, taică-meu zace în pat şi îmi dă numai comenzi, îs legat cu lanţuri de el, îs singur, n-am de lucru, n-am bani, n-am viaţă personală, în rest, radiez de fericire”.

Scenografia Ralucăi Alexandrescu plasează povestea minelor într-o baracă de lemn, scundă, dură, cu „ferești murdare” de unde lumina nu se revarsă, și nici munții, codrii nu se văd. Te sufoci la propriu, te simți neconfortabil până și tu, spectatorul. Jocul luminilor excelent realizat, lighting design: Andrei Marin potențează senzația de îngropare a vieții precum minele au fost îngropate definitiv. Muzica semnată de Petre Ancuța alternează momente de liniște și refexivitate profundă cu cele tumultoase, pentru a permite dinamicii, ritmului sau melodiei să impacteze

Modul regizoral de abordare este frust, realist spre naturalist. Regizorul Horia Suru alege o echipă incredibilă de actori din diverse spații de joc care conturează personaje vii ca într-un documentar, într-o structură ce  respecta clasica unitate de timp și loc. Cezar Antal, Ivan, transmite disperare, tonalitatea  vocii este cînd  reţinută, când gravă, Privirea hăituită emană luciditate. Atitudinea sa inertă uneori, agresivă de cele mai multe ori denotă o resemnare cutremurătoare, gol, revoltă mută. Cameleonicul actor  îl îmbracă pe Ivan în diferite haine, în funcție de personajul cu care intră în relație: tandru, patern cu Ilonka,  cinic, răutăcios când stă la un pahar(multe pahare) de pălincă cu doctorul, voit bădăran și aspru cu Irma, plictisit și iritat cu Illés. Incursiunea permanentă în trecut dezvăluie traumele personajului: o relație dură și rece cu tatăl, sinuciderea mamei, proiectele profesionale năruite, iubiri imposibile.

Într-un rol episodic, Illés, în ciuda puținelor replici, Ioan Coman răspândește candoare și bunătate. Este omul a cărui viață, prezență  încurcă și plictisește  pe toată lumea: pe consăteni pentru că el nu a suferit de pe urma închiderii minelor, pe vecini pentru că aceștia nu au chef de glumele și știrile lui, pe soție în dragostea ei față de un alt bărbat. Illés nu bea alcool, deci își duce crucea fără a apela la cea mai la îndemână anestezie. Ochii lui Illeș privesc  uneori  peste ceilalți, către o lume spre care numai el cunoaște drumul. Singurul personaj care nu își urlă frustrările, este cel mai gol pe dinăuntru, atât de gol încât devine un număr într-o statistică a disperării, alegând să plece de bună voi acolo unde„….moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere”

Rolul  tinerei și doritei Ilonka, văduva unui bărbat  ce a ales și el sinuciderea  ca final (chiar dacă la oraș!) este jucat de experimentata actriţă Irina Antonie și de  debutanta Bianca Temneanu. Fiecare actriță marșează pe o latură diferită a personajului. Irina conturează o Ilonka matură, înțeleaptă, responsabilă, captivă într-o iubire imposibilă. Bianca respiră senzualitate și foame de dragoste. Ambele actrițe au eleganţa şi emoţie, încât poți crede că personajul lor este adevărata floare de mină crescută în hăul întunericului și neculeasă de nimeni. Nu știm dacă plecare tinerei femei speriate de alunecarea tinereții de pe umerii săi reprezintă o adevărată evadare din„pușcărie”.Nu știm, dar ne este tare frică să ne întrebăm.

Irma, în interpretarea  bulversantă a Antoanetei Zaharia risipește energie în valuri. Femeia prizonieră într-o căsnicie  ce nu o împlinește, îndrăgostita de un bărbat singur și taciturn, Irma pune în joc arme de seducție voalate. Ea îi duce  destul de des compot de casă lui Ivan, iar, când proviziile se sfârșesc îl cumpără din magazin și îl toarnă în borcane proprii. Acesta este limbajul iubirii ei. Actrița reușește să își facă personajul să iubească caraghios, duios, copilărește. În scenele cu compotul Irma se agață de borcan, nu îl lasă din mână, nu îl scapă(ce măiestrie a mișcărilor!)așa cum nu vrea să își smulgă dragostea din suflet și speranța din minte. Irma intră și iese ca o tornadă, țopăie, face tumbe, ghidușii, își strigă iubirea prin toți porii. Nu este o Mașă a tăcerilor cu subânțeles, ci o Helenă gata oricând să facă sluj pentru iubire.

Revelația piesei, de fapt a întregii trilogii este actorul Bogdan Nechifor. L-am văzut pe Bogdan jucând la Unteatru și Excelsior, dar nici măcar rolul din Pescărușul nu mi-a deschis ochii asupra marelui său potențial așa cum au făcut-o interpretările  din trilogie. Mihály, este doctorul care spera la o carieră profesională împlinită, dar care a rămas „felceru` de la oraş”. Intelectualul satului nu este cu nimic mai bun, de aici  dilema de natură morală rostită împleticit în momente de beție amară: Merită să-ți trăiești viața oricum? Am citit că, în general,  rolul bețivului este foarte dificil. Bogdan Nechifor trece această probă fără patetisme sau nuanțe de telenovelă, cu umor  inteligent ce detensionează tragismușl realității. Cehovian cât cuprinde(de fapt întreaga umanitate a florilor de mină se preumblă prin livezi de vișini  deasupra unui cer săgetat de pescăruși), personajul își asumă eșecul ca soț, tată, profesionist. Atitudinea bezmetică, glasul împleticit și pe tonalități scăzute  transmit  uscăciune, neputință, inutilitate, resemnare, toate extrem de greu de îndurat.

Se râde  la această piesă. Se spun sudălmi și înjurături spurcate. Nimic nu este vulgar, nimic excesiv. Pentru că alternanța  comicului grotesc cu tragicul  este în perfect echilibru. Noi râdem de niște personaje, personajele râd unele de altele, dar viața goală și întunecată își bate joc de toți. Singur, crezându-se ascultat și înțeles, doctorul  rosteşte cuvintele mesaj pentru întreaga piesă: „Nu există viaţă normală… Nu e decât viaţă.”.O viață în care moartea bântuie bezmetică, îmbie, promite, alege. Sau este aleasă, paradoxal, din prea multă dragoste de viață.

TRILOGIA MINELOR .FLORI

Teatrul Dramaturgilor Români

Dramaturg: CSABA SZÉKELY

Regia: HORIA SURU

Scenografia: RALUCA ALEXANDRESCU

Muzica originală: PETRE ANCUȚA

Lighting design: ANDREI MARIN

Distribuția:

Iván: CEZAR ANTAL

 Ilonka: IRINA ANTONIE / BIANCA TEMNEANU

Mihály: BOGDAN NECHIFOR

Irma: ANTOANETA ZAHARIA

Illés: IOAN COMAN

sursă foto:Teatrul Dramaturgilor Români