MEDEEA sau paradoxul izbăvirii

Publicat de Alina Maer pe noiembrie 5, 2023noiembrie 5, 2023

Cu fața la perete, întoarsă de la viață, lume, de la ea însăși. Nimic înainte. Un zid metalic, compact, o lespede verticală, nicio fisură, nicio ieșire. Poartă haine simple, fără vreo notă de feminitate. Nu se mai simte femeie, nu mai este iubită, dorită, admirată. Nu mai are nimic care să îi aparțină cu adevărat. Își lovește capul de metalul dur, nu strigă, nu se roagă. În jurul ei este țărână, miroase a pustiu. Nu mai aude nimic, nici măcar glasurile celor doi băieți  îmbrăcați în cămăși de un alb strălucitor care sfidează cu veselia lor felia de lume în care adulmeci dhoarea neființei. Știi cine este, ucigașa barbară, „mama care și-a omorât copiii”. Nicio șansă de izbăvire nu se întrevede în ochii goi și triști care se îndreaptă la un moment dat către noi. Trupul este vlăguit, mâinile atârnă ca niște catarge desprinse de furtuni, dar nu, nu îți e milă de ea, cum să îți fie milă de Medeea?  Aproape că te simți vinovat că vii să îi asculți povestea, de parcă simpla ta prezență i-ar valida oribila crimă. Vrei să înceapă odată, să ucidă, să arunci cu pietrele gândului și să pleci. Doar că femeia fără formă, fără rost, fără timp se apropie de tine și începe să vorbească rațional și demn, inteligibil și lucid luându-te cu ea într-un drum labirintic prin sufletul său, nu doar al său.

Așa începe pe scena Teatrului Mic, MEDEEA, în regia lui Vlad Massaci. Ar putea o femeie să își ucide copiii pentru a-și pedepsi soțul infidel? Medeea lui Euripide pune și răspunde la această întrebare și de mai bine de două mii de ani, iar publicul nu s-a hotărât încă ce să răspundă. Euripide o descrie pe Medeea ca pe o o vrăjitoare vicleană, o  străină, barbară, în exil din patria ei, o ucigașă a familiei ce și-a tăiat fratele, dar și  o făptură extraordinară pentru că este nepoata lui Helios, soarele. Versiunea lui Ben Power o duce pe Medeea trădată într-un cadru  atemporal unde ea și cei doi copii ai săi așteaptă cu nerăbdare vești despre soțul și tatăl care i-a abandonat pentru o nouă viață. Creon îi spune Medeei că ea și băieții ei vor fi alungați, pentru că se teme de ce îi va face fiicei lui și lui, dar ea îl convinge să-i acorde 24 de ore. Așa cum se temea, ea se răzbune, mai întâi oferind un cadou de nuntă letal noii soții a lui Jason. Răzbunarea ei supremă va fi obținută prin uciderea propriilor ei fii, pentru a provoca cea mai mare suferință posibilă lui Jason.

Vlad Massaci construiește un spectacol auster, fără muzică, fără înflorinturi stilistice, într-un decor angoasant imaginat de Adrian Damian, pe un sistem al reducerii la esență, în unicul acompaniament al unui cor redus la o singură persoană. Mixul dintre tragedia lui Euripide, dramatizarea lui Ben Power și  viziunea lui Vlad Massaci duce spre un  mesaj complex care să țină cont de o paletă largă de teme și subteme: dragostea și ura, trădarea și remușcarea, structura ierarhică a societății, conflictul dintre culturi, frica de necunoscut, statutul femeii în societate. Medeea nu pierde statutul clasic, în schimb capătă glasul de a vorbi timpului nostru mult mai subtil și mai convingător. Spectacolul are suspans, ritm, tensiune, pe măsură ce Medeea este din ce în ce mai conștientă de pierderea poziției ale de soție, de membru al Cetății, iar hotărârea ei de a găsi o soluție care să îi  recâștige onoarea tot mai asumată.

Cu alegerea  actriței în rol eponim, regizorul Vlad Massaci merge la sigur.  Alături de  cele din „Ținutul din miezul verii” și „Noapte bună, mamă!” rolul  Medeei  o plasează pe actrița Andreea Grămoșteanu în galeria interpretelor de mare forță dramatică, o forță care vine nu din atitudini exterioare, ci dintr-o cunoaștere profundă a rolului, a psihologiei feminine, dintr-o contopire între intuiție, sensibilitate și inteligență scenică. Andreea Grămoșteanu  pare un arc întins, o coardă  vibrândă, o rană supurând. Discursul ei are argument, nerv, luciditate. Jocul ei glisează între apărare și atac. Registrele se schimbă de la o scenă la alta, frământarea trece în resemnare, frica se degizează în furie. Medeea te privește și îți vorbește  când  calm, sigur şi lucid, când  tunător prin forţa pe care o emană sau tânguitor prin durerea pe care o absoarbe. Deloc patetic, deloc exaltat, glasul Andreei Grămoșteanu devine singura muzică de care este nevoie pe scenă cât să te cuprindă într-o vrajă dulce-înșelătoare, ca imediat să te izbească cu sonorități sumbre de marș funebru. Regizorul îi oferă Medeei cea mai frumoasă  scenă, aceea  în care Iason o îmbrățișează, copii se alătură, încât, pentru o clipă, Medeea crede că destinul ar putea fi întors. Este atâta iubire în privirea ei ridicată spre Iason, atâta umilință, tandrețe, speranță cât să înnăbușe rana adevărului, încât ți se oprește respirația. Nu doar Medeea crede pentru o clipă că totul se poate schimba. Un scurtcircuit se produce și în mintea spectatorului sperând la un alt final. O secvență  între două respirații, între extaz și agonie devine unitatea de măsura a unui mare talent.

Personajul Alinei Rotaru, doica, atrage în poveste  personajul cheie al structurii tragice grecești: publicul. „Te întreb / Cine urmărește în întuneric / Poate exista vreun sfârșit ca acesta?” și în cele din urmă reflectând că „nu suntem supuși propriilor noastre voințe / propriilor noastre dorințe / Ci destinelor și averilor / pe care ni le înmânează zeii”. Concentrată, sigură în gesturi și cu priviri directe și pline de subînțelesuri, Alina Rotaru abordează frontal rolul său,  punându-ne în gardă asupra inevitabilității faptelor Medeei și a urmărilor sale. Lilianei Pană îî revine dificila misiune a întruchipa pesonajul colectiv al Corului. O face inspirat printr-un stil  de joc, calm, aparent detaşat, fără efuziuni sentimentale, linear, sobru, cu gesturi reținute, cu priviri empatice și glas  cu inflexiuni de zeiță a destinului.

John Sutherland în cartea sa „O mică istorie a literaturii” afirmă că mitul îi ajută pe oameni să dea sens lumii, conținând  întotdeauna un anumit adevăr pe care îl înțelegem înainte de a-l putea vedea clar sau explica. Care să fie Adevărul cel adevărat dăruit nouă de Medeea?  Euripide modifică  sfârșitul mitului pentru a termina piesa cu evadarea Medeei după ce a otrăvit-o pe Creusa și Creon și și-a ucis cei doi fii. Să i se refuze astfel Medeei suprema onoare de a fi un erou tragic? De ce dramaturgul acceptă același final? Medeea va  trăi, fără a fi prinsă și condamnată. Astfel, ea rămâne  o ucigașă de copii. Pierzând izbăvirea prin moarte și șansa hăruirii noastre întru catharsis, nu cumva acesta este adevărata sa tragedie?

MEDEEA

̆

̗ : Vlad Massaci

: Adrian Damian

: Șteff Chelaru

: Vlad Lăzărescu

: Elena Tudorache

: Andreea Grămoșteanu, Radu Zetu, Marin Grigore, Vlad Corbeanu, Andrei Brădean, Liliana Pană, Alina Rotaru, Mihail Jindiceanu, Gheorghe Jindiceanu/ Andrei Eduard Călin/ Filip Mihai Serigeanu