De-a cuvintele și de-a tăcerile, de-a supărarea și de-a împăcarea, de-a plecărea și de-a regăsirea, așa se jocă Patrick și Nina, dar niciodată de-a iubirea. Pentru că iubirea nu este o joacă! Chiar dacă o aștepți chicotind cu zâmbetul pe buze, chiar dacă îi întorci spatele bombănind și dondănind, chiar dacă te ascunzi de ea printre eprubete și formule complicate, iubirea nu este o joacă.
„SĂ VORBESC CU TINE”( „Parler avec toi” ) de Ana-Maria Bamberger este o poveste de iubire. Ce banal, nu? Într-o societate în care teatrul trebuie să urle, să se tăvălească în chinurile facerii noului de dragul noutății, să se dea cu capul de scenă în fața decalogului noii corectitudini incorecte, de ce am scrie, juca, piese despre iubire? În tonuri de comedie, cu sevă dramatică, atingând delicat melodrama, bătând discret la ușa psihanalizei, piesa încearcă a radiografia iubirea, dar mai ales dificultatea, piedicile, sincopele de comunicare între doi oameni care se iubesc.
Patrick și Nina sunt doi tineri medici, colegi care se îndrăgostesc năvalnic, deși Nina are deja o relație. Pregătită să renunțe la aceasta pentru a fi cu Patrick(conștientă de posibila sa indisponbilitate emoţională), Nina descoperă că sentimentul de iubire, oricât de puternic ar fi se lasă perforat de cuvinte, de absența lor, de sensurile lor alambicate, de percepția diferită asupra lor. Entuziasmul, pasiunea, mirajul sărutului în ploaie nu pot împiedica intrarea celor două personaje în ciclul distructiv învinuire-retragere. Patrick nu poate să găsească tonul și cuvântul adecvate satisfacerii nevoilor sale pentru că, în interiorul lui, neconştientizat, nu simte că merită aceasta. Astfel că el ajunge să se plângă, să ameninţe, să manipuleze, să învinuiască pentru a primi ceea ce are nevoie. Succesul profesional al Ninei, statutul ei material superior sunt noi motive de dispută, astfel că între cei doi apare o interacţiune de tipul şoarecele şi pisica, urmărire-distanţare, în care fiecare acuză pe celălalt, ajungându-se la izolare comportamentală şi emoţională.
Această poveste destul de serioasă care se poate multiplica în viețile fiecăruia dintre noi are parte de un decor insolit, ludic, modern, pe de-a-ntregul original, conceput de Vladimir Turturică. Întreaga scenă este acoperită de un linoleum alb pe care sunt desenate în culori vii și cu aspect de desen animat piese de mobilier și obiecte casnice sau profesionale. Un paravan metalic mobil glisează dintr-o parte în altă, ține loc de ușă, de oglindă, prin el personajele se unesc și se separă, se caută și se pierd. Nu se exagerează rolul proiecțiilor(Light design: Traian Marin), ele sunt amuzante, integrate în tonul aparent șăgalnic al poveștii(delicioasă ideea realizării animalelor de companie prin efectul proiecțiilor). Coloana sonoră are la bază șlagărele lui Edith Piaf, Charles Aznavour, în consens cu stările personajelor, iar versurile cântecelor țin loc de cuvinte și replici în multe scene de teatru-gest. Muzica spectacolului intensifică emoția, susține acțiunea dramatică, crează atmosferă și definește psihologia personajelor.
„Ne naştem cu capacitatea de a iubi, care face parte din zestrea noastră ereditară; dar ea trebuie apelată, trezită, pentru a se putea desfăşura” (Fritz Riemann). Pe scenă asistăm la două recitaluri actoricești născute din zestrea talentului, dintr-o chimie explicabilă și expusă la cote înalte între cei doi parteneri, din comuniunea cu textul care se simte răsfățat și iubit, dar mai ales dintr-o dăruire totală și nedisimulată.
Daniel Pascariu portretizează cu un echilibru just între răsfăţ, suferință naivitate şi emoţii reprimate pe bărbatul nesigur de noua sa iubire. Maestru al comunicării deficitare, agresive, pasiv-agresive, paradoxale și nesincere, personajul are nevoie exact de jocul oferit într-un ritm precipitat, nevrotic, acumulare de resentimente și suferință indusă. Accelerând cuvintele, exagerând mișcările, Patrick este enervant, înduioșător, cabotin, amuzant, un copil mare căruia îi scapă dimensiunea realității. Maestru în reproșuri, și suspiciuni, dar mai ales în emoţii manipulative (îmbufnare, furie manipulativă etc.), Patrick vrea să își acopere zonele vulnerabile, permițând mai greu accesul femei iubite în cutele mai sensibile ale sufletului. Destul de preocupat de propria persoană, de interesele proprii, personajul ratează cuvintele partenerei, auzind mai degrabă ecoul dialogului său lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică și empatică.
Antoaneta Cojocaru este pur și simplu minunată! Nina sa adună și distilează câte ceva din marile sale roluri anterioare: căutarea de sine din ”The Bach Files”, pasiunea din ”Pescărușul”, vulnerabilitatea din ”Arlechino moare?”, tăcerea din„Cea mai puternică”, fragilitatea din ”Oscar și Tanti Roz”, uimirea și neputința din„Coriolanus”. Expunând sinceritatea parcursului pas cu pas, atentă la orice detaliu, fie el sunet, mișcare ton, privire, Antoaneta reușește să redea un amalgam de gânduri și de sentimente, de intuiții și premoniții.
Și dacă dialogurile nu abundă în metafore sau simboluri, sunt succinte și în economie de cuvinte, se lasă pe umerii trupului datoria de a spune povestea cu mai multă intensitate. Momentele coregrafice ale protagoniștilor scot la suprafață conținuturi, stări, predicții. Dansul concret nu este unul de distanțar-urmărire, ci un schimb de experiență a nevoilor, un izvor de adevăruri greu de rostit din pudoare, mâmdrie sau neștiință. În acordurile muzicii interioare sau exterioare, mișcarea scenică realizată de cei doi actori abundă de teatralitate, expresivitate și vibrație.Fluxul de energie se transmite insinuant dinspre scenă spre sală. Intri în poveste și îți vine să bați din palme la finalul ei fericit. Mai știi? Poate chiar vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
SĂ VORBESC CU TINE
de Ana-Maria Bamberger
Un spectacol de Antoaneta Cojocaru
Cu: Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu
Scenografie și proiecții video: Vladimir Turturică
Light design: Traian Marin
PS. Abia acum am realizat că doamnei Ana Maria Bamberger îi datorez șansa de a o vedea pe scenă pe dna Olga Tudorache în ultimile sale roluri,în „ Noiembrie” și „Pește cu mazăre”, pe scena Teatrului Metropolis. Pentru care îi mulțumesc .