SOLARIS sau călăuze către noi înșine
SOLARIS povestește despre iubire, iubirea de oameni, iubirea de valuri, de cunoscut și necunoscut, de apropieri și de depărtări. Iubirea de viață și iubirea de iubire. SOLARIS povestește despre noi, noi puternici și fragili, scormonitori și resemnați, ascunși sau incandescenți. Noi fără noi, noi în căutarea noastră. SOLARIS povestește despre demoni, demonul arogant al cunoașterii, demonul fricii și cel al ratării. Demonii minții, demonii singurătății cu gheare atât de prelungi cât să cuprindă un ocean.
Nimic fantastic, nimic supranatural, doar o mare nesfârșită de sentimente, de dureri, de pierderi. Rugăciune închinată apei și cerului, laudatio către mintea umană fără limite, capabilă de plonjări în cel mai adânc ocean de speranțe și viziuni, odă căutării până în străfunduri a înțelesurilor neănțelese, a rosturilor nerostuite. Din ce suntem plămădiți? Din apă și cer, din flacără și sloi? Unde locuim cu adevărat, în zenit sau în prăpastie, în noi sau în ceilalți? Cine pe cine cheamă? Cine pe cine se găsește?
SOLARIS este o piesă de teatru, scrisă în 2019 de David Greig, dramaturg și regizor de teatru scoțian, după un roman science fiction din 1961, autor Stanislaw Lem(roman ce a beneficiat de mitic ecanizare a regizorului Andrei Tarkovski). La numai trei ani de la premiera sa absoluta la Royal Lyceum Theatre din Edinburgh, regizorul Bobi Pricop aduce pe scena Teatrului Excelsior povestea planetei care se manifestă straniu fașă de vizitatorii săi, învață să vorbească trimițând cadouri obiecte asemănătoare celor de pwe Pământ și, în cele din urmă, soli în formă umană.
„Vizitatorii” trimiși de Solaris ( poate chiar planeta însăși) devin punctul de plecare al unor dileme existențiale (speculate și în filmul lui Tarkovski), deplasând subiectul inițial al romanului lui Lem (o operă SFf) spre o analiză pătrunzătoare și curajoasă asupra subconștientului individual și colectiv. „Planeta” lui lui Bobi Pricop nu este o altă lume, nu te trimite la amintiri către viitor, ci este mintea noastră vie, fremătătoare, cu labirinturi înfricoșătoare fără niciun fir salvator afară de propria simțire.
Scenografa Oana Micu coboară universul cel mre și nepătruns pe mica scenă de la Excelsior printr-un design inspirat din cel al navelor spațiale, cu deschidere spre nemărginirea unui univers acaparant și neîmblânzit. Ușile glisante realizează un joc inspirat al binomului interior-exterior(al minții, al sufletului, al lumii), închid și deschid spații sterile. Metafora despre spațiu și timp se desăvîrșește prin jocul luminilor (lighting design: Costi Baciu, video design: Les Ateliers Nomad) care sunt uneori rău-prevestitoare, alteori tandre și electrizante
Muzica lui Eduard Gabia te afundă în poveste, glăsuiește sferelor și nouă, marcând schimbarea planurilor și marcând fiecare partitură actoricească. Tăișurile ei uneori lugubre sunt aidoma tăișurilor minții, iar căderea notelor în văi de mister se suprapune cu pprăvălirea personajelor în subconștientul mereu vigilent în confruntarea nedreeaptă și inegală cu realitatea.
Regizorul Bobi Pricop aruncă în această aventură interstelară o distribuție stelară. Este greu să alegi un „conducător”al jocului. Personajele sunt implicate de la început pînă la final într-un crescendo emoțional. Nu există personaje principale sau secundare, nu importă nici cantitatea de timp pe care fiecare actor îl petrece pe scenă. Ca să supraviețuiești pe Solaris trebuie să faci echipă, cu tine, cu ceilalți, cu așteptările și disperările din tine. Privirea celui din fața ta devine oglindă. La rându-ți oglindești sufletul și mintea celuilalt. Niciun secret, nicio intimitate, toți împreună pe o mare mișcătoare de valuri visuri spulberate, niciodată atingând țărmul. Mircea Alexandru Băluță are un fel candidde a-și livra gândurile, de a-și impune ideile, rămânând atent la replicile și mișcările partenerului, continuându-le și modelându-le în tonul său calm, cea mai bună pavăză a lui Snow în fața fricii de necunoscut. Superbă mostră de actorie scena în care personajul Oanei Predescu se împuținează în fața noastră sub povara unor amintiri ce sfâșie orice mijloc de apărare, de la negarea realității la reprimare. Simțirea învinge rațiunea, superdotatul om de știință devine robul femeii-mamă care își jelește fiica pierdută. Fața sa impasibilă și inepresivă se împietrește în suferință, tăcerea învinge zgomotul cuvintelor ce par a fi neputincioase în a descrie durerea.La granița dintre viață și moarte, dintre imaginație și realitate, Ray ( Bogdan Nechifor) renunță la ludicul pur din primele scene în favoarea unui joc interiorizat, închis pe măsură ce conștientizarea lui de sine crește. Reușește să transforme ambiguitățile și interogațile sale în fraze tot mai limpezi și edificatoare pentru evoluția personajului. Concentrată, sigură pe rostire, gest, mișcare, Camelia Pintilie este Kelvin, psihologul ce se simte inițial contrariată de ciudățeniile colegilor săi de știință bântuiți de imagini din trecut. Dar cu câte petrece mai mult în lumina stranie a lui Solaris, cu atât se apropie de șansa de a-și ispăși trecutul. Actrița jonglează delicat cu stările contradictorii ale personajului: uimire, frică, acceptare, speranță, izbăvire. La fel ca dr.Santorius lasă sentimentele să acopere raționamentele științei. Șansa la fericire se joacă într-un carusel de întrebări și emoții despre simțire, personalitate, moarte. Relativitatea fericirii nu mai trebuie demonstrată, în nici o variantă de univers posibil.
Spectacolul lui Bobi Pricop reușește a fi o explorare deloc aventuoasă, mai degrabă lucidă și realistă a intrinsecului, dar și a acelui „ceva”nepipăit și neinteligibil complet care se află dincolo de noi. Este mesajul cel mai puternic al spectacolului, fără a-l anihila pe cel legat de dimensiunea etică a cunoașterii. Pentru oamenii de știință de la bordul stației spațiale Solaris este o manifestare a muncii lor de viață, explorarea necunoscutului devine sensul superior al vieții.Dar poate știința dezvălui pe de-a-ntregul misterele lumii fără mâna întinsă a credinței și a fanteziei minții? „Nu avem nevoie de alte lumi, avem nevoie de oglinzi„.spune un personaj. Dar avem forța să ne uităm în ele? Și dacă o avem, găsim curajul de a ne reda nouă chipul din oglindă? Cu câteva clipe înainte de final, îl intuiești. Și dintr-o dată te întrebi dacă și tu ai rămîne pe Solaris. Sau mai degrabă, dacă ai pentru cine rămâne.
SOLARIS
de David Greig
după romanul omonim de Stanisław Lem
traducerea și adaptarea: Andrei Dósa
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Les Ateliers Nomad
Distribuția:
Kelvin – Camelia Pintilie
Ray – Bogdan Nechifor
Snow – Mircea Alexandru Băluță
Sartorius – Oana Predescu
Gibarian (video) –Florin Piersic Jr.
Copilul – Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu
0 comentarii