Într-o scrisoare adresată unui prieten, Cehov scria cu gândul la „Salonul nr.6”: „Lucrez la o nuvelă. […] Bucata e plină de cugetări, îi lipsește însă elementul dragoste. Are și intrigă și deznodământ. E de orientare liberală. Iar in alta-Salonul meu ar trebui revopsit, prea duhnește a bolniță și a morgă. Nu prea sunt amator de nuvele de felul acesta !”
Montarea de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște nu revopsește suferința. O lasă dezvelită cât să se reverse și să patrundă în cei ce au venit doar să o privească. Într-un spital de boli nervoase din Rusia sau de oriunde, în trecut sau prezent, conflictul se naște între medicul director Andrei Efrimîci Raghin ( Liviu Cheloiu) și unul din pacienții ospiciului, Ivan Dmitrici Gromov(Bogdan Farcaș) suferind de mania persecuției, dar cu accente prelungi de luciditate. Trăind izolat într-o lume a iluziilor, doctorul Riaghin se afundă în alcool, devine el incapabil să își controleze viciile, filozofează steril , se zbate amorțit între veghe și reverie. Face parte integrantă din decorul suferinței, obiect și subiect al acesteia, incapabil de a o înțelege și de a lupta împotriva ei. Pâna și revolta îi este înnăbușită într-o lamentare aducătoare de moarte. Cehov știe cât de mare e nevoia omului de comunicare. „Vreau sa vorbim”…Acesta este urletul înfundat al doctorului Raghin ce sfredelește la diferite intervale de timp tăcerea smulsă durerii prin forță și umilire.
Bolnavii Salonului nr.6 trăiesc fără timp sau în afara lui. În fața gratiilor pe care le excaladează sunt doar ziduri. Lovind bolnavii goi cu jeturi, furtunele sunt sinistre obiecte de tortură, nu de curățenie, cum cinic le întrebuințează paznicul Nikita. Nu există ferestre, nici lumină. Și atunci când ușa azilului este deschisă de către Raghin, nimeni nu fuge. Nimănui nu îi folosește o poartă deschisă, pentru ca ea duce către nicăieri sau pentru că lumea de dincolo, orașul cinic, cu oameni cruzi si superficiali, este un alt ospiciu. Unde sunt adevarații nebuni, ce înseamna normalitate? Cât de nebun poate fi cel ce recunoaște că îi e dor de viață, dar ăi este teamă să nu înebunească? Acestea sunt întrebările pe care regizorul Dumitru Acriș și le pune, ni le pune.
Este Andrei Efrimîci Raghin o victimă a sistemului, un laș, un cabotin, un infrânt al sorții căruia nici visul cehovian al Moscovei nu îi mai dă speranță? Te poți grăbi să îi judeci indiferența și nonimplicarea daca nu i-ai vedea propria suferință fizică și sufletească. Liviu Cheloiu își construiește personajul cu duioșie și compasiune. Este la rândul lui o victimă, neputincios în identificarea soluțiilor și incapabil să se găsească pe sine însuși. Superbă scena de rămas bun, aidoma Cinei cea de taina în care doctorul împarte cu pacienții și prietenii săi pâinea, durerea, speranța.
În viziunea lui Acriș nimic nu va îndeparta pâcla Salonului nr.6. Echipa cea nouă, zeloasă, venită doar să muncească, emană ipocrizie din toate gesturile și vorbele. Una dintre cele mai bune scene ale spectacolului este cea care prezintă pe noul director ( Mircea Silaghi ) cu asistenta sa ( Lavinia Pele) și ea doritoare de muncă, alături de preot, muncitorii ce dezinfectează, curață, aghezmuiesc încăperea într-un marș triumfal, împingând un scaun directorial imens de un alb imaculat (scenografia: Liliya Khismatullina).
Izolarea și încarcerarea doctorului în salonul de care se ocupase este inevitabilă. Personal nu am vazut-o ca o pedeapsă, ci ca unicul drum spre izbăvire. Frigul, durerea, foamea, izolarea, frica sunt trăite direct, nu doar cunoscute din cărți. Coborârea în salon nu pare a fi coborârea in Infern, ci în Purgatoriu. Asemenea Regelui Lear, asemenea Ninei Zarecinaia, suferința rămâne singura cale spre izbăvire. Momentul de luciditate în care Ivan Dmitrici Gromov îi reamintește de toți cei pe care i-ar fi putut salva devine Timpul Iertarii. Țintuit într-un cărucior, doctorul nu se mai poate sustrage tragicului său destin, asemenea personajelor dostoievskiene.
S-ar putea scrie mult și despre ceilalți pacienți ai Salonului, oameni care pierd parcă și dreptul de a-și curma suferința. Monologul Charlotei Ivanova din Livada de vișini integrat în piesă, trimterile la speranțele frânte ale celor trei surori, integrează personajele Salonului în inconfundabila umanitate cehoviană într-o permanentă căutare, iluzie, deznădejde. Pantofii aflați lângă scaunul fiecărui spectator (o altă idee regizorală inspirată)ne încadrează și pe noi în acestă umanitate.
E greu să aplauzi dupa o astfel de piesă.Îți auzi propriile spaime, încerci să le alungi. Te îneci în amintiri. Am retrăit singuratatea și frângerea zborului din Cuibul de cuci al lui Dale Wasserman pus în scenă în anii 80 de Horea Popescu. Mi-am amintit că Cehov considera piesa … foarte plictisitoare, pentru că lipsesc din ea femeia și dragostea
Și totuși, de unde să țâșnească mai multă dragoste daca nu dintr-o piesă despre moarte și iertare?
Salonul nr.6
Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște
Regia: Dumitru Acriș (Moscova)
Scenografia: Liliya Khismatullina (Moscova)
În distribuţie: Liviu Cheloiu, Mircea Silaghi, Lavinia Pele, Cristina Dumitra, Vlad Jipa, Ionuț Achivoaie, Bogdan Farcaș, Sebastian Bălășoiu, Radu Câmpean, Alexandru Năstase, Ștefan Ștefănescu