TATA

Într-o altă rânduială a Timpului, mâine aș fi dat o fugă la Măgurele purtând cadoul clasic:un pulover de culoare închisă, o apă de colonie ieftină. Cu siguranță tata nu ar fi  purtat  mască. Cu siguranță dacă l-aș fi întrebat de ce nu poartă,  mi-ar fi răspuns în clasica zicere „Taică, când te-o lua Deavolul, te ia și din brațele popii !, amestec de filozofie materialistă, de resemnare în fața destinului condimentat cu tare mult adevăr.

Și dacă tot am adus vorba de zicerile sale de duh, pot adăuga multe. Când mă uitam prea mult în oglindă glisând în contemplare narcisică , spunea „ Fost-ai, lele, cât ai fost!”. Înainte de a se afișa rezultatele la admitere facultate, în acele două săptămâni de așteptare crâncenă, tata mă încuraja într-o manieră originală 100%.„ Iei tu la facultate, când o zbura porcu”. Pe undeva pe lumea asta or exista și porci zburători, că eu am intrat la facultate cu medie mare, i-am lăsat un bilet pe masă în care i-am scris„ Sunt studentă, am intrat,  deși au fost  25 pe loc, lasă-mă să dorm!”. Și m-a lăsat să dorm mult și bine, că el avea treabă. Fără a mai invoca porcii zburători,  a anunțat fulgerator tot satul începând cu Popa, Polițistul cum că i se face fata avocat.

Nu am niciun cadou primit de la tata. Noi, generația așa-zis neiubită, nedorită nu pretindeam cadouri, torturi aniversare, petreceri. Doar aveam tot ce ne trebuie, de măncat, de îmbrăcat. Nu ceream bani de buzunar. Iar dacă se întâmpla să cer îmi spunea „La muncă, nu la întins mâna!” Cadourile noastre cred că sunt avalanșele de amintiri bolovănoase ca pământul pe care mergeam în fiecare zi (și sâmbăta!) spre școală. Amintiri dure, coropișniți ale inimii (mulțumesc, Lucian Avramescu  pentru metaforă!), cu aroma tare a ierbii în ploaia de primăvară. Amintiri tandre și rumene  precum cireșele verii, împletite cu gânduri din cărți citite în grădină, cu pisicile pe lângă mine.

Și totuși, în fiecare final de an îmi aducea ceva ce, fără ca el să aibă habar, mi-a deschis ochii spre lumi nepermis de libere. Almanahuri! De la nea Jan cu chioșcul său  lipit de Gara de Nord tata cumpăra Almanahul Gong, Cinema, Femeia, Flacara, Scânteia, Lumea. Citeam hulpav toată vacanța de iarnă reportaje, comentarii politice, poezii, cronică de film, teatru, dezlegam rebusurile și tot felul de biverbe, șarade, integrame.

În general îi plăcea să cumpere. Am în  nări mirosul de salam Victoria și pâine proaspătă. Am în ochi pachetul de amandine numai în zilele de salariu, pachet ce se afla invariabil la fundul plasei de rafie, sub toate celelalte cumpărături. Poate de aceea acum sunt nedumerită de ce amandina nu are un pic de gust de hârtie.

Cu o mamă ce s-a gândit să își cumpere loc de casă lângă gară și cu un tată ceferist să nu se mire nimeni cât de tare iubesc drumurile, trenurile. M-a luat cu el o singură dată pe locomotivă. Era teribil de cald, animalul acela pufăia îngrozitor și m-am cam speriat. De trenuri însă, niciodată! Nici măcar de trenurile care urlau la fiecare plecare din gară în zilele de priveghi, omagiu unic adus ceferiștilor plecați cu alte trenuri.

Tata avea voce. Cânta la biserică, cânta la petreceri. Repertoriu redus, arhicunoscut de auditoriu, dar livrat vivace la cerere.  Și după fiecare cântec obligatoriu istorisirea cum a dansat el pe masă (sau sub masă?) la Mon Jardin. Nu știu sigur dacă a fost la Mon Jardin, dar, de fiecare dată când trec pe la defuncta Cireșica din București,  îmi amintesc de tata stând la terasă,  la o bere , două, trei .

Tata iubea locomotivele pe abur și lemnele. N-am suferit de frig în copilărie. Deloc! Cu depozitul forestier în gard, cu tata lăsat paznic precum lupul la oi, bucătăria mea era plină de lemne de leșinau pisicile de căldură, leșina și mama, numai tata băga lemne pe foc  continuu, ca la furnale. Vecinii mai înfrigurați veneau la noi ca la spa și cu siguranță eram un motiv de invidie pe uliță.

Tata nu înțelegea muzica simfonică și nu mă suporta ascultând scârțâiala din emisiunea lui Iosif Sava. Iar dacă auzea la radio celebra melodie Stând desculț în iarbă, înjura în barbă mormăind„ Încalță-te, boule și du-te la muncă!”. Tata iubea fotbalul. Și eu. Când el ținea cu Steaua, eu țineam cu Dinamo.Când eu țineam cu Steaua, el ținea cu Craiova.

Tata și toți oamenii satului aveau un sincer respect pentru oamenii cu carte.  De la mine din curte se vedea peronul gării și îl auzeam sâmbătă seara zicând „Uite, vin studenții acasă!”.Un student înnobila o familie. Poate de aceea răsturnarea valorilor post revoluționară a adus confuzie și apatie în lumea celor ca el.

Tata a trăit cât a trebuit să trăiască. Cu cât trece timpul, cu atât sunt convinsă de acest lucru. A trăit cum a vrut. A tăiat lemne vecinilor până când s-a oprit de tot. Și-a savurat licorile magice la bodegile prăpădite ale comunei până aproape de final. Și-a făcut drumurile zilnice pe la toate casele, pe la toți amicii, cât timpul l-a lăsat în picioare. Chiar dacă s-ar fi lăudat cu un viitor nou inginer în familie, chiar dacă satul ar fi aflat rapid că am mai terminat o facultate la bătrânețe, chiar dacă se mai găseau grădini de săpat prin vecini și dulciuri ieftine de cumpărat pentru fete, atât a fost să fie.

În ziua înmormântării am simțit pământul mai cleios, mai material ca niciodată. Îl  chema în el cu forță, cu determinare. Îl onora cu prezența lui, la rându-i onorându-l prin acceptare. Își cerea dreptul. Și am mai simțit acea ultimă superioritate a celui plecat prin omagiul prietenilor, al satului unit doar la treceri definitive. Paradoxul ultimului moment viu în moarte.

Ca o ironie a vremurilor actuale,  tata a fost atunci anunțat ca decedat pe altarul gripei. Tata nu a murit de gripă, a murit de viață. De fapt a fost un simplu final . Cu chinul unor zile și nopți la terapie intensivă. Am trecut și eu pe acolo. Și pentru mine, și pentru el. Nemurirea nu s-a inventat, nu se va inventa.

Tata, mâine, ar fi împlinit 80 de ani. Cine știe, poate chiar SE VOR ÎMPLINI.