„Marc-mama-Luca-pat-bună dimineața… papuci-baie-periuță… bucătărie… masă-fulgi- iaurt…!„, cuvintele cel mai des spuse pe scenă, în tonalități diferite: șoptit ca o rugă, tern ca o litanie, ascuțit ca o incantație. Cuvintele aparent disparate par a fi, în afara lanțurilor și brățării un stâlp al normalității de care MAMA se sprijină sau un pod între lumi diferite. Ea, MAMA, duce în spate poveri și destine. Nu se plânge, nu se victimizează, plonjează uneori în umor negru, rezistă, conduce, nu mai așteaptă nimic de la nimeni, nu se ceartă cu Dumnezeu, nici nu îl imploră, tace, vorbește, trage de bagaje, dar nu și de timp, dar, mai ales, alege.
Este MAMA a doi copii, un preadolescent sănătos, Luca și a unui adolescent, Marc, diagnosticat cu autism sever. Pe scenă nu urcă niciunul dintre aceștia. Viața lor, personalitatea, temperamentul lor se încheagă din cuvintele MAMEI, pulsează prin sonorități sugestive, te ating prin jocul de lumini și umbre.
Luca este ajutorul MAMEI. Îi simți pumnii strânși a disperare când fratele său pleacă, te îneacă lacrimile lui nevăzute, el, parte a Sfintei Treimi „MAMA, Arc, Luca”. Înțelegi că apelurile lui telefonice mereu în momente nepotrivite gem a remușcare, urlă a neputință.
Marc…Cine este Marc? Un adolescent? O umbră, un ciudat, o copie de adult, „ținta în care se lovesc tot mai multe întrebări”, unul care ar avea loc numai într-o lume fără oameni. Te uiți efectiv la nevăzutul Marc și te întrebi ce naiba au vrut să spună psihanaliștii, știți, genul acela de teorii îmbârligate cum că drama autistului constă în neputința de depasi stadiul oglinzii, în care el ar trebui să-și formeze și definitiveze schema corporala, adica Eu-l fizic în faptul ca nu poate accepta “despărțirea de mamă”, el percepându-se pe sine și pe mama ca fiind un “corp comun”. MAMA este un corp comun.„ Corp scut, corp cărare, corp adăpost”. MAMA nu se va despărți niciodată de Marc. Nici în cer, nici în abis nici în lume, nici dincolo de ea.
Lumea în care Marc și MAMA își târăsc trupul lor bicefal este îngustă, impersonală întunecoasă, ca o galeră ce și-a pierdut busola. „Lumi speciale, la marginea lumii, lumi cu gratii, înghesuiți la ferestre, ochi în ochi cu interdicțiile”. Marc merge greu în aceste lumi, doar în apă mâinile oamenilor nu îl mai astupă, ochii lor nu îl mai închid.
Țin bine de tuburile de plastic, dacă MAMA așa a hotărât îi respect alegerea, deși am friguri și caut cu privirea în întuneric oricare înger.
”Unul ca să îmi traducă lumea.”
”Unul care să îmi stingă zgomotele când devin insuportabile.”
”Unul care să vadă fiecare pericol.”
”Unul care să îmi ordoneze nasturii.”
”Unul care să mă țină la un loc, când mă rup în zeci de bucăți.”
Mi-este teamă că îl voi îmbrânci pe Marc cu privirea mea holbată. Marc se va împiedica…iar.
Katia va înțelege de ce nu pot să scriu nimic despre ea. Sau numai despre ea am scris. Ea este MAMA. Atât.
Toată liniştea din lume
de Mihaela Michailov şi Radu Apostol
Regie & lighting design: Radu Apostol
Distribuţie: Katia Pascariu
Scenografie: Gabi Albu / Spaţiul sonor & muzica: Alex Bălă / Video: Elena Găgeanu / Mişcare: Paul Dunca / Afiş: Agata Tabacu