„Tradiții, tradiții”! exclamă contrariat doctorul neamț când logica o ia razna în ograda Marghioliței și când ineditul devine frate de cruce cu absurdul. Tradiții savuroase, prejudecăți invincibile, superstiții aberante, o umanitate colorată și surprinzătoare în abordări și decizii, o lume deloc dispărută, dimpotrivă cu rădăcini pivot înfipte etern în țărâna autohtonă, toate într-o țesătură artistică de mare artă. fac din PIATRA DIN CASĂ în regia lui Alexandru Dabija unul dintre cele mai bune spectacole din ultimii ani montate la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești.
Comedia „Piatra din casă”scrisă de Vasile Alecsandri s-a jucat în premieră la Teatrul Naţional din Iaşi, la 3 mai 1847. Însuflețită de cântecele lui Alexandru Flechtenmacher, ea reînvie Iaşii acelei epoci, cu probleme de familie – iubirea, măritişul, norocul în căsnicie, dar și social-politice-dezrobirea țiganilor, inegalitățile sociale. Piesa este o acidă satiră socială care înțeapă obiceiurile familiilor din mica boierime din Moldova secolului 19, familii în care căsătoria este un real târg, iar măritișul fetelor este o adevărată provocare. Cucoana Zamfira, o văduvă după trei soți, caută să-și mărite fata, pe Marghiolița, cât mai repede pentru a-și redobândi la rândul ei libertatea și siguranța alături de Her Franț Birman. Întreprinzătoarea mamă pune la cale o adevărată strategie pentru a-l convinge pe căminarul Grigori Pâlciu că fiul său, comisul Nicu își va găsi fericirea alături de fiica sa. Vărul Leonil agită spiritele, iar Ioana țiganca nu este deloc un personaj întâmplător, ci reflectă concepția autorului despre problema dezrobirii țiganilor. Subiectul este generos în a da posibilitatea unui mare regizor, Alexandru Dabija, de a crea scene antologice de un umor fin și acid ce evidențiază personalitatea protagoniștilor, dar mai ales mentalitătea vremii de atunci, dar și de acum. Prezența lui Dabija la pupitrul regizoral este cheia valorii și prospețimii spectacolului.
Piesa abundă de scene originale, de gaguri tonice de un comic total, curat, fără vulgarități sau exagerări, dovedind că se poate monta comedie sau vodevil în note inteligente și pline de înțelesuri: dialogul doctorului cu răposații soți, încălțatul pantofilor de către Marghiolița, faza în care aceasta este studiată ca pe o marfă: o caută până și la dinți, dialogul nebun în fața carpetei cu„Răpirea din Serai”, degustarea dulceților, evocarea răposatei mame, totul printr-o îmbinare meșteșugită a temelor tradiționale cu trimiteri moderne ce conduc la un spectacol cu adevărat cool..
Regizorul a fost susținut în aceste demersuri de scenografia inspirată a lui Mihai Androne ce desenează un decor rustic de gospodărie de țară cu elemente specifice: lada de zestre, stuf, mobilier vechi, verze, borcane de dulcețuri, clondire de țuică.”Sfânta muncă de la țară” se derulează în sunete pe măsură, tălăngi, mugete de animale. Inedită este includerea în acest interior domestic a unor schelete, cei trei soți decedați ai Zamfirei. Într-un interviu regizorul Alexandru Dabja afirma:„ Eu și m-am întrebat de ce ei, asiaticii, duc cultul strămoșilor atât de departe până în absurd și caraghios câteodată, iar noi ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de morții noștri, îi uităm extrem de repede. E un refuz, așa cred. Nu știu, poate face parte din cinismul contemporan, este dezvrăjire, desacralizare. Ceva este. Asta încerc să-mi explic. Cred că nu e bine să îi dăm deoparte. Ori ei sunt, sunt în mod firesc, orice ai face, fie că-i vezi, fie că nu-i vezi. Cred că lumea de dincolo ne sperie în mod firesc pentru simplul fapt ca nu putem să o controlăm. Nu poți să o așezi unde vrei tu.”Astfel cele trei schelete devin personaje fără replici, parteneri de dialog interior, nu doar elemente de decor.” Arhaicul și culoarea locală sunt întreținute de costume specifice vremii, mai puțin cele ale Marghioliței, atipice precum comportamentul său.
Mereu am spus că echipa teatrului Toma Caragiu din Ploiești este imbatabilă când lucrează cu regizori imbatabili. Încerc să vorbesc despre fiecare actor, ordinea fiind aleatorie, pentru că nu poți identifica scări valorice. Cristina Moldoveanu este o Zamfiră impozantă, cu o abordare de amfitrioană a poveștii, amestec de conservatorism impus de regulile societății, dar și cu o senzualitate vizibilă. Rolul este abordat în forță, cu aplomb și autoritate, dominând în relațiile cu celelalte personaje, prevestind găsirea unei soluții salvatoare de final. Bogdan Farcaș în rolul căminarului crează un portret de parvenit suspicios, arogant, abuziv în relația cu nevolnicul său fiu. Ce talent uriș emană actorul atunci când renunță la îngroșări și mici picanterii cerute de un public neprofesionist! Accentul său tipic moldovenesc, înjurăturle suculente, expresiile neaoșe congruente cu mimica expresivă, cu postura corpului mereu în defensivă denotă o cunoaștere profundă a caracterului personajului. În rolul redus al vărului Leonid, Karl Baker este din nou captivant, are șarm, inteligență, personajul său este un păpușar abil ce încurcă uneori sforile pe care vrea să le mânuiască cu intenții bune. Are ceva din verva bufonilor lui Shakespeare, iar încurcăturile pe care le provoacă, precum și comentariile printre dinții aduc personajului valențe de raisoneurr. Rolul Comisului Nicu îi vine mănușă lui Andrei Radu. Frumușel, naiv, stângaci, dar hotărât și înverșunat când este vorba de amor, salvatorul pietrei din casă este absolut adorabil în rostirea pe diferite tonuri ale franțuzismului ”Cheschevu”. Andrei abordează atent fiecare situație scenică în care se află, suplinește replicile seci, scurte prin gesturi și grimase sugestive, își dezvăluiele pornirile pătimașe și gândurile prin priviri șugubețe, dar mai ales intră într-o relație totală cu intenția regizorului de a satiriza tradițiile barbare în familiile autohtone unde dictonul„Eu te-am făcut, eu te omor”este încă la loc de cinste. Marghiolița imaginată de Dabija(sau de actriță împreună cu regizorul) se distanțează total de alte interpretări. Pe ritmuri zbuciumate, ca un star rock în transă, ca o marionetă stricată, Theodora Sandu este fata de măritat, imună la arsenalul feminin de seducție(haine, găteli), marșând între visuri pământești( trăsuri, plimbări la Paris, teatru) si porniri instinctuale ce par a nu da greș. Odată ce îl cunoaște pe Nicu, fata ia în mâini frâiele relației cu agerime tipic feminină, devine fâșneață, calină, provocatoare și inocentă în același timp. Theodora își înțelege personajul, luptă cu el pentru a-l întineri și reușește cu brio.Ce să spui despre Ioan Coman? Actor complet, complex, la fel de bun în roluri de dramă ca și în cele de comedie este Her Franț Birman, personajul pitoresc ce analizează ironic nebunia lumii tradiționale în care a aterizat, deși nu o înțelege prea bine. Notele comice și de satiră ale textului reies cel mai bine din replicile sale date într-o limbă stâlcită, colorată în care expresiile și intonațiile vocale sunt studiate, mereu potrivite, în baza unei profunde analize a textului. Clarei Flores îi revine rolul țigăncii Ioana, personaj ce face trimitere la cea de a doua temă a piesei, robia țiganilor (De nu ar fi fost teatrul, nici acum nu am fi știut de acest episod real al istoriei noastre!).Actrița pendulează între răbufniri de feminitate, sclipiri de inteligență și intuiție, exagerări voite și inspirate. Actrița reușește să strecoare nuanțe de tragism personajului, stârnind compasiune, nu hilaritate atunci când dorește să i se spună„duduia Ioana”.
Multe ar mai fi de spus, de scris, despre moravurile vechi, dar actuale ale celor ce visează la străinătățuri, despre ipocrizii sociale și umane, despre erodarea sentimentelor, despre subtilități ironice și superstiții hilare. La a treia vizionare a piesei am găsit spectacolul copt, așezat, netezit de orice stridențe. Finalul piesei ne duce cu gândul la un basm neaoș în care nu știi dacă cele două cupluri au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dar cu siguranță totul a fost bine pentru că s-a sfârșit cu bine. ”Morțile cu morțile, viile cu viile!”conchide Herr Franț. Iar noi râdem ce râdem, dar ne pomenim a da dreptate cântului”Of, of, of! ce supărare,/ De-a avea o fată mare!/ […] Dar unde-i găsești azi bărbații ca mai înainte!.. Nu-i vezi că fug de însurat, ca dracu de tămâie?… ”
:
PIATRA DIN CASĂ
de Vasile Alecsandri
regia: Alexandru Dabija
scenografia: Mihai Androne
asistent regie: Karl Baker
Cu: Cristina Moldoveanu (Cucoana Zamfira), Theodora Sandu (Marghiolița), Clara Flores (Ioana Țiganca), Bogdan Farcaș (Căminarul Grigori Pâlciu), Ioan Coman (Her Franț Birman), Karl Baker (Leonil), Andrei Radu (Comisul Nicu), figurație: Răzvan Băltărețu, Narcis Stoica
Este de-a dreptul fascinant cum această mare interpretă de revistă cântă, joacă și se exprimă în „dulcele grai al Ieșilor”. Mimica, gestualitatea, ținuta, totul este asamblat într-o puternică personalitate scenică, cuceritoare și captivantă.