EL, „lichea fără seamăn şi fără pereche” precum Gore Pirgu, inventiv și neobosit precum Cicikov, amestec de Don Quijotte și Victor Lustig, el, Ostap Bender ! EA, târfă rece și neîndurătoare, parșivă și crudă, sfidătoare și atotputernică, DICTATURA! Ei doi sunt personajele principale în fața cărora „vițelul de aur”se fălește în mocirloasa sa strălucire. Despre confruntarea și parteneriatul lor, despre incongruența lor ideatică, despre cum Ostap profită de curva sa favorită, dictatura, ca la final să se lase călcat în picioare și deposedat de ce avea mai de preț (mult mai de preț decât cel 500 000 de ruble), VISUL.„ Vreau să plec de aici. În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea Sovietică divergenţe cât se poate de grave. EA vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau.” Ostap nu va pleca niciodată să trăiască printre cei „Un milion şi jumătate de oameni şi absolut toţi în pantaloni albi.”
Vitelul de aur este, alături de Douasprezece scaune, capodopera lui Ilf si Petrov, o parbolă sarastică despre dictatură, absurd ce prezintă povestea lui Ostap Bender in birocratica și corupta Uniune Sovietică de la Arbatov la Cernomorsk, apoi pe șantierul feroviar transsiberian, ajungând în Moldova. Dramatizarea lui Eugen Gyemant comprimă povestea, reduce numărul de personaje și menține acele întâmplări sugestive pentru tulburările unei societăți schizoide în care entuziasmul tâmp al clasei proletare nu se suprapune peste intențiile noii conduceri. Pregătindu-se a deveni suflete moarte, personajele piesei sunt puse sub lupa necruțătoare a analizei psihologice executată cu un umor macabru. Toți sunt gata a-și vinde sufletul.Dedublările comportamentale ale celor care alcătuiau sistemul, alienarea ca formă de supraviețuire, atitudinile uneori în dezacord cu limbajul şi gestica oficiale, alteori conformiste până la sațietate, arbitrarul, mizeria generalizată, cenușiul rutinei zilnice, înghețarea în spaime și stereotipii, nimic, dar absolut nimic nu anunță crearea OMULUI NOU. Bender (Nicholas Cațianis) este un însingurat care se teme de singurătate, poate de aici înfrățirea sa cu alți doi copii a locotenentului Schmidt”, Shura Balaganov(Vlad Volf), hoț în formare și Mikhail Panikovsky(Liviu Pintileasa), un hoț ramolit, cu iz de clown bătrân, , un “călcător de conveţii”.
Acești trei fii închipuiţi ai eroului locotenent Schimdt vor să se îmbogăţească. Victima ochită spe a fi șantajată și excrocată este Alexander Koreiko(Ciprian Brașoveanu ), un Hagi Tudose cu straie de activist, aparent un funcționar mărunt, în realitate un afacerist veros ce nu se lasă ușor prăduit. După moartea lui Panikovski, Balaganov se retrage, cu excepţia lui Bender, careobșine banii. Bogat fiind, ajunge să trăiască adevărate crize existențiale, încearcă să treacă granița, dar vameșii români îi vin de hac.
Radu Iacoban optează regizoral pentru cadre rapide, o permanentă schimbare de planuri, exaltarea satirei, un continuu du-te-vino, un carousel de situații comice doar la o primă atingere. Nici urmă de Om nou, de solemnitate, doar instincte meschine, parvenitism, gratii, brutalitate. Cu o echipă tânără și sudată( actori de la Brăila și Galați), piesa curge fără poticneli, fără pauze nejustificate, captivează, intrigă, irită, sperie, doare. Fiecare actor este și face ceea ce trebuie.
CIPRIAN BRAŞOVEANU are un parcurs sigur, nuanțează inteligent un personaj oarecum liniar, intuiește relațiile dintre personaje și mai ales intențiile lor, are un limbaj al privirii mai inteligibil decât vorbele, este pe de-a-ntregul „faţă de nulitate„, „lingău”…NARCISA NOVAC are destulă vivaciate să întruchipeze pe Varvara, cea plânsă de Lohankin sau Zosia, de care este îndrăgostit Koreiko, destulă forță sarcastică să fie Secretarul Comitetului Executiv, mult umor pentru Ţărancă, Cetăţeancă, versatilitate și ingeniozitate pentru a fi și Pacientă a spitalului de nebuni. În toate ipostazele, eternul feminin se lasă bine îngropat în convenințe și platitudini. ADRIAN ŞTEFAN deși interpretează multe roluri, Preşedintele Comitetului Executiv, Ţăran, Cetăţean, Nebun, Vameş nu are șansa consistenței scenelor precum ceilalți actori, dar se integrează firesc în echipă, o susține, fără note discordante. O bucurie să îl urmărești pe CIPRIAN CHIRICHEŞ, un tânăr actor pe care l-am remarcat într-un rol minor din „Steaua fără nume”. De la contabilul obscur Berlaga la soțul părăsit de Varvara, de la Nebunul Vicerege peste elefanți la țăranul încuiat, trece lejer și cu o mare bucurie a jocului, intuind și redând scenic tipologia fiecărui personaj. Excelente scenele în care dansează languros sau în care cântă şi vorbeşte ungureşte. VLAD VOLF (Shura Balaganov) își asumă rolul nescris de paj, de Sancho Panza în fața Comandorului, are o prezență discretă în consens cu linia personajului, păstrează licăriri de omenie. Actorul modulează cu abilitate discursul în funcţie de starea stăpânului, lăsându-i acestuia din urmă orgoliul satisfăcut.
Admirația personală față de talentul lui Liviu Pintileasa este veche și clădită pe multe întâlniri teatrale la Tony Bulandra și la Unteatru. Panikovski are ceva de erou shakespearian, cu un glas răgușit menținut în aceleași note, cu ochi vii și scrutători, obosit de viață precum Jidovul rătăcitor, sictirit de moarte. Este consistent, incoerent precum viața sa, reuşeşte să contureze personajul nu doar cu umor şi isteţime ci şi cu doze de duioşie şi nostalgie.
Dar cum din fiecare piesă trebuie să pleci acasă la braț cu un erou, de data aceasta efortul alegerii este minim. Nimic nu s-ar lega pe scenă fără farmecul de vrăjitor al lui Nicholas Caţianis, un Ostap Bender cuceritor, constant în replici, fără șovăieli, emanând o mare putere de seducție, agil, cu o capacitatea de a-şi păstra calmul și de a-și controla trăirile, lucid, vizionar și cu un vierme mistuitor în interior. El molipseşte publicul cu entuziasmul său utopic de a începe o viață nouă, te face să îl iubești și să îl ierți.
Scenografia lui Tudor Prodan nu necesită căutări de sens complicate( trimiteri la gulag, cerc strâmt, lagăr, izolare, alienare). O cușcă paraleliipedică împrejmuită cu sârmă ghimpată tronează în mijlocul scenei ținând loc de birou, cameră de nebuni, lume. Lumina cade din interior și din exterior, este ba incandescentă precum fervoarea comunistă, ba translucidă, de gheață, fără nimic solar(light design: Bogdan Gheorghiu). Inși dubioși, tarați colcăie și în interiorul cuștii, și în afara ei, lozincile stârnesc fiori: „Basarabia, fost pământ românesc„, zâmbete înghețate :”Bufetul cu ape gazoase -Izvorul socialist” sau prevestesc timpuri deloc apuse când încă oamenii luptă pentru „Pace, pământ, ş-o pâine„.
Turele circulare date în mașină de cei trei, viermuiala umană, muzica suprarealistă și eclectică aleasă inspirat de Aida Sosic( inclusiv imnuri comuniste), ritmul frenetic al acțiunii te duc cu gândul la filmele lui Andresen și Tarantino. De fapt, întreaga poveste este transpusă cinematografic, pe această idee marșând și mișcarea scenică coordonată de Bianca Doba: mișcarea browniană, solo.ul lasciv al lui Ostap, dansul nebunilor în cearceafuri albe în acord de Bolero.
Întâmplările din final au efectul de duş rece, de trezire dintr-un vis burlesc. Vițelul de aur este spectacolul psihozei unui sistem, al distorsionărilor firescului, al absurdului dezbrăcat de rafinatele haine franțuzești, purtând zeghea peticită a gulagului. „Cartea aceasta spune mai multe despre Rusia decit o duzina de tratate scrise de straini.” scria The Times despre romanul lui Ilf și Petrov. Piesa aceasta spune mai multe despre Europa decât o duzină de tratate scrise de ea însăși. „În Rusia sovietică, casa de nebuni e singurul loc unde poate trăi un om normal. Tot restul e un hiperbalamuc.” Doar în Rusia?
VIȚELUL DE AUR
Dramatizare de Eugen Gyemant după romanul lui Ilf şi Petrov
Regia: Radu Iacoban
Scenografie:Tudor Prodan
Light design: Bogdan Gheorghiu
Muzica: Aida Sosic
Mișcare scenică : Blaca Doba
Cu: Nicholas Caţianis (Ostap Bender), Ciprian Braşoveanu (Koreiko), Liviu Pintileasa (Panikovski), Vlad Volf (Balaganov), Narcisa Novac (Varvara şi altele), Ciprian Chiricheş (Lohankin şi alţii), Adrian Ştefan (Ptiburdukov şi alţii)