Durerea pute a salam rânced și se îmbibă precum alcoolul în sângele nesătul. Durerea se scuipă în coji de semințe cu miez de venin și electocutează precum un cablu de înaltă tensiune. Durerea se amăgește că fulgerul nu poate cădea de două ori în același loc și că există ochelari sub care se poate ascunde. Durerea șuieră ca un tramvai deraiat de pe șine și se zbate în coșmaruri, oricât de albe ar fi cearceafurile în care se culcă. Durerea nu ațipește niciodată, cutreieră minți și inimi, intersectează viul cu moartea din noi și mereu așteaptă finalul, un Godot ce nu va veni niciodată. Așa se trăiește durerea pe scena Teatrului de Artă, în spectacolul „Dureri fantomă” concentrat, visceral, într-un timp comprimat, într-un spațiu fără granițe și fără orizont.
Marele merit al viziunii regizorale a lui Bogdan Budeș pentru „Dureri fantomă”, piesă scrisă Vasili Sigarev de și minunat tradusă de către Marina Palii este această universalitate a tipogiilor și a sentimentelor, scoaterea poveștii dintr-un cadru geografic, strămutarea ei în orice loc de lume și de suflet. Într-un depou de tramvaie, un paznic de noapte alcoolic, Gleb, îi povestește colegului din cealaltă tură, timidul student Dima, despre Vuva, fostul coleg mort într-un accident și despre soția acestuia, Olga care continuă să vină la locul de muncă al soțului decedat comportându-se ca și când acesta ar fi încă în viață. Ce spart și sec sună rezumatul piesei! În realitate nu firul narativ contează, ci ghemul de stări și emoții care se transformă într-un tăvălug ce nu poate fi oprit, te duce cu el, te amețește, te înțeapă și te furnică, te mușcă și te te zgârie oricât de impasibil și nonempatic ai fi. Tu, spectatorul începi să simți durerea, deloc fantomă, prezentă și sângerândă.
Povestea se derulează într-un decor realist, întunecat, o baracă sordidă pe podeaua căreia zac cartoane și ziare, în care lazile țin loc de mese, scaunele sun șchioape, corpurile de mobilier vechi sunt disfuncționale. Coloana sonoră (hituri rusești din perioada comunistă)colorează tabloul scenografic, dar nu îl poate smulge universalității. Putem fi într-o cameră de depou, într-un vagon, într-un azil de noapte, într-un cavou, un underground ce pare a înghiți pe rând fiecare personaj și de unde nu se pot înălța nici măcar aburii alcoolului. Light-designul servește conținutului ideatic, umbre și penumbre se preumblă nu doar prin mintea, ci și prin preajma personajelor.
Dacă Mihaela Popa(așa mi-o amintesc eu) avea chipul feminităţii luminoase, sensibile și vulnerabile, o Ofelie despletită în gânduri și dorințe, sinuoasă precum pânza șinelor de tramvai, Cristiana Luca (mare descoperire, dle Bogdan Budeș!) are ceva de Antigonă în privire, postură, în forța cu care își urmărește țelul de a fi totul ca înainte. Are atâta determinare în gesturile cu care pregătește cina, așază patul, atât detașare în modul în care își oferă corpul cu o țintă precisă-procreerea, atâta îndârjire în modul în care vrea să poleiască mizeria concretă și abstractă în care trăiește, încât, la un moment dat te întrebi dacă chiar are mințile pierdute sau noi trăim o altă realitate. Mi-am reamintit de teoria psihologică de trăire a dolilui. „Exprimarea fățișă” a „dorinței puternice” de regăsire a obiectului, pe cât „de nerealistă și inutilă” poate părea, nu este nimic altceva decât un demers exhaustiv și necesar pentru confruntarea cu inevitabilul definitivat al morții. Cristiana Luca e toată durere și așa Dima refuză să o atingă fizic, așa și spectatorul simte nevoia, măcar o clipă, să își lase privire în jos, interiorizându-i chipul ca un omagiu adus durerii.
Rareș Andrici este studentul Dima, cel care interiorizează acțiunea, o transformă într-un bol conglomerat de sentimente diverse și paroxistice uneori ce nu poate fi înghițit. E mult prea amar, prea stricat miezul lui. Dacă în prima parte Dima pare a fi personajul secundar, cel ce știe să asculte(ascultarea prezentă și tăcută), un fel de Gleb tânăr ce are încă iluzii, ce pare a controla și a se amuza de diavolul alcoolului, în a doua parte, o dată cu apariția Olgăi, personajul intră în poveste, sentimentele se rotesc amețitor, de la curiozitate la teamă, de la milă la spaimă, de la compasiune la responsabilitate. Rareș Andrici își maturizează personajul sub ochii noștri, primește lecția conștiinței si pe cea a solidarității ca pe niște palme divine menite să îi deraieze traseul pe care era în pericol să meargă.
George Constantinescu…greu de descris jocul său, sau mai degrabă inutilă descrierea unei partituri căreia numai un nebun i-ar găsi cusur. La intrarea în scenă de nerecunoscut printr-o mimică de ins abrutizat. Clipiri șirete ale ochilor cu iz de șmecherie de mahala și cu un duh al răului infiltrat în orice privire. Fără tușe groase, dar îmbătându-se atât de veridic sub ochii noștri, cât să simți că pe scenă sigur miroase a vodcă. Vocea împleticită pe tonalități joase, tremurul mâinilor cu unghii jegoase. Gesturi vulgare, aparent nevinovate, glumițe cu înțeles dublu, o infecție purulentă de imoralitate și minciună sub pavăza unui umor dezgustător de băiat de gașcă. Neostentativ, dar de un realism crunt, dezinvolt, fără a scăpa de sub control vreun gest sau vreun ton incongruent cu personajul său, jocul lui George Constantinescu îți taie pur și simplu respirația.
Nu știu dacă autorul, înainte de arestarea sa din 2021 de către Kremlin, a văzut această montare. „Nici filosof, nici politician, ci doar un povestitor”, așa se autocaracteriza scriitorul Vasili Sigarev, cel definea fericirea ca pe „un vis pe care încerci să-l atingi, iar când îl atingi, nu ai unde să mergi.”. Umanitatea din Dureri fantomă călătorește pe străzi paralele fericirii, chiar a celei de durata unui zâmbet. Nu am putut râde, doamne, ce era de râs? Nici zâmbetul n-a avut chef de mine. Eu nu am simțit venind spre noi lumina de dincolo. Conul acela ce împunge pereții sordizi ai depozitului nu m-a încălzit. Pentru că durerea persista în mine, poate o preluasem de la o Sfântă treime a umanității toată ucisă de o pasăre cu clonț de rubin, poate lumina nu se atinge niciodată.
DURERI FANTOMĂ
DURERI FANTOMĂ
de Vasili Sigarev
Traducerea: Marina Palii
Teatrul de Arta Bucuresti
Regie: Bogdan Budeș
Distribuție: George Constantinescu, Rares Andrici și Cristiana Luca/ Mihaela Popa