Războiul nu are chip de femeie, nici sufletul ei. Războiul aleargă pe scări de frica adevărurilor, se refugiază în camere singuratice ascunzându-și cruzimea și absurdul. Războiul închide băieții în sicrie de zinc și pe mamele lor în cavouri de durere. Războiul îmbracă haine de paradă, își atârnă pe piept decorații de tinichea ca să își ferească goliciunea hâdă. Războiul nu uită, nu se uită, nu scuză, nu se scuză, nu iartă, nu se iartă. Războiul îl duce pe om spre puținul din om.
„BĂIEȚII DE ZINC”, ultima premieră a Teatrului Bulandra, după romanul SVETLANEI ALEKSIEVICI în traducerea limpede și directă a JUSTINEI BANDOL este o frescă atipică a războiului. Nu doar a celui din Afganistan, ci al oricărui război ilogic, inutil, de oriunde și oricând, din prezentul celor de dinaintea noastră, dar și din prezntul nostru. Războiul descris de Svetlana Aleksievici are o voce polifonică, a unui personaj colectiv, MAMA. Fiecare soldat are o mamă, fiecare mamă are bocetul ei înfundat sau strident, înnăbușit sau revoltat. Războiul mamelor cu o lume care le-a trimis băieții la război nu se va încheia niciodată în armistițiu. Clopotele durerii vor bate continuu, pentru victime și pentru noi toți, victime ale tăcerii și nepăsării. Războiul conștiințelor are strategii neștiute și reguli din alte tărâmuri.
Regizorul YURI KORDONSKY scoate din mânecă asul victorios al simplității și profunzimii. Fără efecte speciale, fără arabescuri stilistice, fără un univers sonor adjuvant, doar voci și tăceri. În scenografia austeră imaginată de NINA BRUMUȘILĂ șapte femei de vărste difeite, toate îmbrăcate în negru, stau la o masă lungă, sub o sursă de lumină rece și neîndurătoare, cu fața spre spectatori. Cea din mijloc are în față un dosar din care simți că vor crește istorisirile celorlalte. Fără farduri, cu priviri ferme, directe, vorbid pentru sine, dar și pentru un interlocutor universal, actrițele dau tot ceea ce au mai bun, astfel că mesajul piesei capătă intensitate și realism.
DANEI DOGARU (prima mamă) îi revine dificila sarcină de a deschide șirul mărturisirilor. Cu vocea sa inconfundabilă, liniară, detașată de parcă s-ar uita în oglindă la propria sa tragedie, actrița se lansează într-o acuză dură și motivată la adresa unei societăți care exaltă haina militară, învăluind-o într-un nimb de glorie și romantism, deși ea nu este decât un simbol al cruzimii și al spiritului războinic de care omenirea nu poate să se lepăde. Într-o scenă ce mi-a amintit de „Alegerea Sophiei”, privind în gol, duhnind a vinovăție și de o sinceritate ascuțită ca o lamă, prima mamă mărturisește terifianta dorință de a putea alege pe care fiu să îl piardă. Controlul vocii, încercarea de a nu fi prinsă cu garda jos, cenzurarea disperării ridică ștacheta durerii făcându-ne să ne întrebăm„ Până unde…Doamne, până unde?”
ANEI IOANA MACARIA (a doua mamă) îi simți durerea înainte de a vorbi. Chipul său curat, luminos este străbătut de grimase, mâinile se frâng, privirea este hăituită, bezmetică. Începe povestea pe tonuri înalte, în forță, simți nebunia cum stă la pândă, te zguduie simplitatea personajului, te înfricoșează refuzul realității pe care îl motivează frust, găsind semne exterioare pentru furtuna sa interioară. Soldatul foarte înalt care nu poate încăpea într-un sicriu de zinc mai scurt decât înălțimea sa te bântuie.
PROFIRA SERAFIM (a treia mamă) este un monument de discreție, simplitate, duioșie. Vocea ei este blândă, șovăitoare, parcă își cere scuze pentru sentimentele sale. Evită contactul vizual, privește în jos povestind, reușind una dintre cele mai de impact și vizuale imagini ale spectacolului: fuga unei mame pe scări, în lift, prin camere, fuga de un adevăr pe care îl presimte, dar pe care nu are puterea de a-l auzi.
MIRELA GOREA (a patra mamă) exprimă lupta interioară între bucuria de a-și avea fiul încă în viață și povara culpabilității odioasei sale crime. Ea vrea să pară mai sigură pe sine decât este în realitate, dându-ne falsa iluzie pentru moment că s-a împăcat cu aceasta. Doar că revolta rupe zăgazuzirile rațiunii, masca e punctul să cadă, mama nu rămâne doar mama îndurerată, ci un cetățean care observă marile lacune și abuzuri în sfera bolilor psihice din ce în ce mai prezente într-un timp al războiului.
Superbă alegerea CAMELIEI MAXIM (a cincea mamă) la final de poveste. Actrița care a jelit moartea lui Coriolanus ca o incantație antică este întruchiparea cea mai sensibilă a pierderii. Zâmbetul, râsul ei, evocarea jucăușă a fiecărei întâlniri de la mormânt, ludicul privirii, gingășia amintirilor, entuziasmul, sclipirile de cochetărie biciuiesc nervii mai puternic decât orice vaiet. Discrepanța dintre lejeritatea afișată și tragismul crunt, paralela mamă-iubită, fiu-iubit, exaltarea cu straie de disperarea, disperarea vopsită în speranța izbăvirii într-o altă lume, încrâncenarea de a trăi nu pentru sine ci pentru amintirea celui ucis, toate sunt interpretate într- gamă de emoții subtile și aproape insuportabile.
RODICA LAZĂR (asistenta medicală) izbutește unul dintre cele mai bune roluri ale ultimilor ani, dozându-și bine stările contradictorii, izbucnirile de revoltă și fragilitate, intersectând și reunind propria dramă cu marea dramă colectivă. Personajul ei are forţă incredibilă, este un martor cu glas asurzitor al istoriei asurzite, iar tăcerile, poticnelile voite, reluările șovăitoare au aceeași forță precum întrebările deschise ale scriitoarei.
MARIANA MIHUȚ (Svetlana Aliksievici) echilibrează povestea prin intervenții controlate la intervale regulate, o conduce într-un crescendo al durerii, cu o mână sigură. Se lansează în interogații aspre, lăsând pauzele cuvenite unor răspunsuri ce nu vor veni niciodată sau propriilor interogații. Este intransigentă, dar și neputincioasă, este copleșită și copleșitoare, dar și trează precum un Argus neadormit. Nu ține în palme o balanță, dar mîinile sale fremătătoare vorbesc cu glas universal despre nevoia de justiție și dreptate.
„Razboiul femeilor are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el suferă nu doar ei oamenii, ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce este mai înfricoșător.”scria Svetlana Alexsievici. Pe această linie, regizorul nu înfășoară dramatismul în clar-obscur, ci îl lasă liber, să țâșnească din fiecare gest, din fiecare lacrimă, împroșcându-ne pe față, mânjindu-ne cu vinovății colective. Și dintr-o dată, urletul lugubru al câinelui negru ne sfredelește timpanele, părând a nu se mai opri vreodată.
BĂIEȚII DE ZINC
după SVETLANA ALEKSIEVICI
traducere JUSTINA BANDOL
Regie, dramatizare și adaptare scenică YURI KORDONSKY
Scenografie NINA BRUMUȘILĂ
Asistent regie TAISIA ORJEHOVSCHI!
Distribuție:
MARIANA MIHUȚ (Svetlana)
DANA DOGARU (prima mamă)
ANA IOANA MACARIA (a doua mamă)
RODICA LAZĂR (asistenta medicală)
PROFIRA SERAFIM (a treia mamă)
MIRELA GOREA (a patra mamă)
CAMELIA MAXIM (a cincea mamă)