Te cam ferești să înghiți spectacolul lui Hausvater. Nu te îmbeți cu apă rece, chiar dacă știi că este vorba de un musical, intuind că nimic nu va fi fluid și că prima mușcătură dintr-un tablou îți va bulversa papilele gustative, îți va înțepa traheea. Dar cum ești amator de senzații tari și tot ce este dulceag îți repugnă, muști hulpav din fiecare scenă, simți cum ea te înglodește, cum îți frige măruntaiele. Amar, picant, acru, condimentat, sărat, amestec de gusturi stranii și mirosuri pestilențiale te amețesc, îți crează o stare de teribil inconfort, dar nu te oprești, începe să îți placă, continui să înghiți ani, cifre, tare, spaime, frustrări, ipocrizii, iubiri, frustrări. O stare de sațietate se instaurează în interiorul tău, nu mai ai nevoie de nimic, bolul de cifre, oameni, sentimente s-a dumicat în tine, ți-a intrat în sânge. Ești plin. Plin de gânduri, plin de întrebări, plin de răspunsuri, plin de teatru. Ești la o piesă regizată de Hausvater, cum ar fi putut fi altfel?
„The Adding Machine” al lui Elmer Rice spune povestea unui muncitor modest și a soției, domnul și doamna Zero. Zero este un contabil care a petrecut 25 de ani în compania sa, dar este înlocuit de o mașină automată în ciuda fidelității sale față de locul de muncă. Înfuriat și umilit, își ucide angajatorul. Găsit vinovat și executat pentru crima sa, el ajunge în rai, cunoscut sub numele de „Câmpurile Elizei” unde este neimpresionat și dorește să fie trimis înapoi pe pământ pentru a începe viața din nou. Șeful Câmpurilor Elysiene îi spune lui Zero că sufletul său va fi trimis înapoi pe Pământ pentru a fi reutilizat. În 2007, Joshua Schmidt transformă piesa într-un musical, conferind textului original, după cum declara Michael Billington, „o sălbăticie comică și voioasă”. Libretul nu abandonează forța dialogului, ci o completează cu aceea a cântecului și a dansului. Muzica originală are influențe din George Gershwin, inflexiuni moderniste, departe de melodia convențională a muzicalului contemporan tipic. Bolovănoasă, abruptă, stridentă, persuasivă, muzica este în consens cu sentimentele de furie, resemnare, disperare ce bântuie sufletele nefericite ae personajelor.
În scenografia semnată de Adina Mastalier și cu aportul lui Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu (Lighting design), scena sălii Studio devine traseul unor călătorii spectaculoase în tușe expresioniste de la tărâmul numerelor la un eden plin cu îngeri frenetici, de la austera celulă a morții la un spațiu domestic. Viziunea regizorală atotcuprinzătoare stăpânește multiplicitatea spațială, designul luminilor, ambientul sonor persuasiv, realismul oglinzilor, ambiguitatea lumilor, ingeniozitatea costumelor, astfel că percepția spectatorului este mereu în alertă.
Toți actorii din distribuție au susținut cu dăruire, implicare și solidaritate scenică (superbe scenele de grup) momente de actorie, coregrafie (Coregrafie:Florin Fieroiu), musical (Pregătire muzicală:Mădălina Ene, Andreea Dobia) într-o estetică vizuală desăvîrșită. Dansul nu impune prin spectaculozitate, ci mai degrabă printr-o geometrie a mișcării, prin rigurozitate, atingând dimensiunea emoțională cinetică.
Regizorul sparge rețetele clasice ale musicalului, neapelând la staruri în distribuție, mizând pe puterea sa de a face din fiecare membru al echipei „actorul total”ce execută toate acțiunile, interpretează cântecele și dansurile individual și colectiv, rostește dialogurile, devenind motorul și inima poveștii.
Excelentă alegerea actrițelor pentru rolurile feminine! Natalia Călin( Dna Zero), nu are mari abilități de interpretare muzicală, dar firescul jocului său, îndemânarea cu care intră în fiecare scenă, umorul sec, spontaneitatea acidă a replicilor livrate parteneruluiă, duioșia privirii, abordarea cinică a situațiilor apropie personajul de spectator, stărnind sentimente contradictorii. Prima scenă cu doamna Zero, în „Something to be Proud Of”, plângându-se cu amărăciune de viața ei și de soțul ei, care este doar o prezență fizică și nu o prezență emoțională, un monolog tragico-comic se leagă de ultima scenă în care țipetele ei anulează tot binele unei împăcări, imposibile chiar dinaintea ultimei cine cu șuncă și ouă.
Florentina Ţilea în Daisy are o scenă impecabil realizată, cea în care cântă „Id Rather Watch You”. Acel cântec pe care regizorul Bob Fosse îl încadra în categoria„eu vreau”conturează aspirațiile personajului spre iubire, prevestind desfășurarea ulterioară a poveștii. Efuziunile sentimentale sunt marcate discret, fără a cădea în ridicol. Fulvia Folosea (Dna Doi, Dna Trei, Betty, Bucătăreasa, Martora D) din nou eclatantă, izbitor de prezentă scenă de scenă, deschisă, luminoasă este o actriță care, spun mereu, merită roluri principale, poate fi o adevărată divă a Naționalului. Monica Davidescu (Dna Unu, Dna. Trei, Martor B, Mama) este, ca de obicei în mare formă fizică. Experiența jocului în muzicaluri se simte în precizia mișcărilor, în păstrarea ritmului alert, în menținerea perfectă a tonalității vocii indferent de dificultatea momentului coregrafic, în trecerea lejeră de comic absurd la comicul dramatic.
Istvan Teglas (Shrdlu, Martor A) ca întodeauna fluid, își ironizează propriile personaje, schimbând cu ușurință mască după mască. Tomi Cristin în Șeful realizează caricatura conducătorului de corporație, obtuz, rigid, un fel de oracol al viitorului. Replicile sale au rezonanța de necrolog:„ Ei bine, timpul a trecut! Înapoi te întorci – înapoi la șanțul tău fără soare – materiile prime din mahalale și războaie – prada gata a primului demagog sau aventurier politic care îngrijește dă osteneala să joace cu ignoranța, credulitatea și provincialismul tău. Săracul, fără spinare, fără creier – îmi pare rău pentru tine. Hai, timpul sa terminat!”. Petre Ancuța (Dl. Unu, Dl. Opt, Martor C), Silviu Biriş (Dl. Doi, Martor E), Silviu Mircescu (Martor E, Polițist, Gardian), Mihai Munteniţă (Martor G, Pastor, Călău), Daniel Burcea (Martor H) formează un adevărat personaj colectiv pe care l-am putea numi „societatea”, toți se mișcă liber, energic, dezvăluind prin mimică și frazarea replicilor scurte sensurile critice ale textului.
În Dnul Zero, Ioan Andrei Ionescu, la felul ca în rolul Lopahin din Livada de vișini, abordează rolul cu profunzime intelectuală care nu diminuează sensibilitatea.Se știe că personajul domnul Zero imaginat de Elmer Rice este nu este scris pentru a fi o figură simpatică. Niciunul dintre personaje nu este prea plăcut. Ioan Andrei Ionescu reușește să atragă simpatia publicului printr-un omenesc dureros al chipului său contorsionat de ratare. El nu vrea să epateze, nu imploră mila, nici iertarea, revolta sa este una camusiană, cu puține vorbe, cu o resemnare mai cruntă decât moartea.
Nu ieși cântând, nici visând la iubiri despletite după această piesă. Dacă te așteptai la asta, poți să îi pierzi mesajul din pur egoism. Istoria este lipsită de sens și nimic nu s-a schimbat, cu excepția, poate, în rău. Rapacitatea, ipocrizia, rasismul, hărțuirea sexuală, lăcomia corporativă și reducerea personalului sunt problemele eterne ale societății: „Deși cred că teoria interpretării economice a istoriei are multă validitate, socialismul meu a fost întotdeauna de o varietate utopică”scria dramaturgul, admirator al lui George Bernard Shaw și al fabianismului. Refuzul eternității în Paradis este explicabil, chiar Rilke ne-a spus că orice înger poate fi înspăimântător. În timp ce Moartea poate trăi secundă cu secundă oriunde, dar mai ales în viață.
Nu am citit nimic despre piesă înainte să văd spectacolul. Nu am vrut, dorind să mă arunc fără plasă de siguranță în viziunea regizorală care nu putea fi decât una incomodă, greu digerabilă. Hausvater este unul dintre acei artiști de la care înveți că teatrul este foc, rai, sânge, fluture, lut. Alături de Andrei Șerban, Radu Afrim și Răzvan Mazilu, Alexander Hausvater întregește careul de ași ai teatrului românesc, cei ce pot dăltui din actori fiare, nori, demoni sau sfinți. Păreri critice sau răutăcioase la adresa lor? Da, poate doar din partea celor cu stomac sensibil și iritat.
Un OM= Un OM. 0=0
MAȘINĂRIA. MUSICALUL
după piesa Mașina de calcul de Elmer Rice
Traducere: Geanina Jinaru-Doboș
Muzica:Joshua Schmidt
Libretto:Jason Loewith și Joshua Schmidt
Regie:ALEXANDER HAUSVATER
Regie muzicală:Alexandru Burcă
Conducător muzical:Mădălina Ene
Scenografie:Adina Mastalier, Asistent scenografie:Źarić Ina și Mihnea Zemba
Coregrafie:Florin Fieroiu
Asistent regie:Patricia Katona
Producţie muzicală:Vlad Vedeș
Pregătire muzicală:Mădălina Ene, Andreea Dobia
Lighting design:Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu
Regia tehnică:Cristian Paraschivescu
DISTRIBUȚIE:
Dnul Zero : Ioan Andrei Ionescu
Dna Zero: Natalia Călin/Oana Berbec
Daisy: Florentina Ţilea/Medeea Marinescu
Shrdlu, Martor A: Istvan Teglas/Petre Ancuța
Șeful: Tomi Cristin
Dna Unu, Dna. Trei, Martor B, Mama: Monica Davidescu/Iuliana Moise
Dl. Unu, Dl. Opt, Martor C: Petre Ancuța
Dna Doi, Dna Trei, Betty, Bucătăreasa, Martora D: Fulvia Folosea
Dl. Doi, Martor E: Silviu Biriş
Martor E, Polițist, Gardian: Silviu Mircescu
Martor G, Pastor, Călău: Mihai Munteniţă
Martor H: Daniel Burcea