Sub bolta cerească femeile încă tricotează visuri ca să le țină de cald în strânsorile aspre și unsuroase ale nopții și ale soților. Sub bolta cerească femeile încă se cred comete fugare pe un pământ al bărbaților mirosind a sudoare și rachiu. Încă îndură tăcerea asurzititoare și țipătul mut, pumnul și biciul, palma și rânjetul. Încă se lasă mulse de speranțe și de onoare. Sub bolta cerească fetele încă se sufocă de dorul unor bărbați fără chip, dar cu mâini și mângâieri răștiute cărora ar vrea să le jertfească lumina trupului și a chipului. Sub bolta cerească mamele încă îngână pruncilor cântece stranii, împletite din descântec și rugă, iar pruncii se duc să moară puțin flămânzi și goi. Sub bolta cerească cuvântul „bucurie” nu are genul feminin, iar „fericire” nu iese din gura femeilor decât schilodit de vocale și ecou. Sub bolta cerească încă se croiesc femeilor haine decolorate, de parcă n-au dobândit nici dreptul la culoare, darmite pe cel la lumină.
„Bolta cerească” (Welkin) scrisă de Lucy Kirkwood este o piesă despre lumină, lumina rece și clară a adevărului, lumina tandră și tămăduitoare a iertării, fierbinte și aprinsă a pasiunii, dar mai ales despre lumina domoală și mătăsoasă a feminității. Cuvântul „welkin” provine dintr-un cuvânt în engleză veche, „wolcen”, adică nor sau bolta cerului. Potrivit legendei, îngerii privesc în jos pe pământ, trecând cu vederea femeilor fiind pedepsite pentru păcatul lor originar cu durerea nașterii.
Ideea piesei vine dintr-un fapt istoric real: teama și reținerea din secolul al XVIII-lea de a ucide un copil nenăscut însemna că o prizonieră vinovată, însărcinată, va fi deportată în loc să fie spânzurată. Pentru a judeca dacă era sau nu însărcinată cu adevărat, se aduna un juriu format din douăsprezece matrone. Plasată temporal în martie 1759, geografic între Norfolk și Suffolk, piesa spune povestea tinerei Sally Poppy, arestată pentru uciderea unui copil, faptă săvârșită împreună cu iubitul, care este imediat judecat și spânzurat. Sally pretinde că este însărcinată, astfel că se impune întrunirea juriului format din 12 femei instruit de către magistrat și coordonat de o „pre-matronă” care să conducă procedurile. Ca și în cazul dramei lui Reginald Rose, „12 oameni furioși”, juriul cuprinde o varietate de personaje, tipuri sociale, mentalități. Liderul neoficial pare a fi Elizabeth Luke (Peake), moașa locală, care amintește că a adus-o pe Sally pe lume și este hotărâtă să nu o lase spânzurată.
În fața spectatorilor cele 12 femei se înfățișează direct, ca la un interviu la care sunt obligate să se prezinte și să se descrie succint. Statutul, vârsta și clasa lor sunt variate; una este la prima căsătorie, alta văduvă. Una dintre femeile este stearpă, alta a avut douăzeci și unu de copii. Ele își spun numele, doar că niciuna nu se descrie pe sine, ci se prezintă în raport cu bărbații sau copiii lor. Oricare le-ar fi îndeletnicirea, vârsta sau starea socială, aceste femei nu par a fi conștiente de identitatea lor, defininindu-se doar ca mame sau soții. Eul lor real se pierde într-un amalgam de indiferență, de ignoranță și de resemnare. Doar Moașa, Lizzy înțelege că trăiesc un moment unic având șansa de a lua o decizie ce va aduce alte reguli într-o lume guvernată de bărbați. Pe măsură ce opiniile se cristalizează, femeile se împart în tabere pro și contra vinovăției, atmosfera devine atât de tensionată încât explozia unui coș de fum în mijlocul piesei pare un semn divin.
De fapt, plutim toți, personaje și spectatori într-un tărâm straniu, la mijloc de Rău sau Bun, unde zvonurile, superstițiile, premonițiile, prejudecățile, vrăjitoarele, demoni și îngeri, magi se iau de mână azvârlindu-se într-o horă zdrențuită sub lumina cometei rătăcitoare. Piesa este mult mai mult decât un manifest feminist împotriva supremației masculine. Corpul femeii este subiect de analiză, bârfă, corp delict, material probant, mobil și obiect al infracțiunii. Se vorbește nonșalant despre sângele menstrual, avortul spontan sau provocat, menopauză, dar se urlă fără cuvinte, printr-un zbucium greu de suportat al trupurilor și sufletelor împotriva unei justiții brutale și întunecate.
În viziunea inspirată a regizorului Gelu Colceag se alternează narațiunile cu momentele de reflecție și de poezie, incertitudinea cu suspansul, cu un continu simț al detaliului. Nimic nu îi scapă din vedere, nici prim-planul, nici rolurile secundare, nici relațiile de grup, nici greutatea tăcerilor.
Costumele Lilianei Cenean sunt ale epocii, în culori pastelate, materiale grele, croieli ample. Mișcându-se dintr-un colț în altul al scenei, efectul vizual este odihnitor, de parcă vezi femeile din picturile lui Vermeer ieșind din ramă și vorbind despre viața lor. Și elementele de decor sunt pe aceeși linie a esteticului (Decor:Ştefan Caragiu), îmbinând seriozitatea detaliului realist cu unele sugestii metaforice. Mobilier din lemn, o sobă în spate, podea acoperită cu paie, într-o parte o masă sobră, în cealaltă locul unde acuzata este înlănțuită. Designul de iluminat surprinde lumea în lumini și umbre, dezgolește chipurile actrițelor îmbânzindu-le cu iradieri dulci, alternează întunericul cu lumina cât să simbolizeze drumul pervers al adevărului (Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache). Decorul, iluminatul, mișcarea personajelor, depărtarea alternând cu apropierea lor (Dans scenic: Roxana Colceag) creează tablouri inubliabile uimitoare din punct de vedere vizual și auditiv: scena rugăciunii comune, scena stoarcerii sânilor condamnatei, povestea nașterii lui Sally, visul lui Sally, cântecul.
Pe linia distribuției, Gelu Colceag identifică acea resursa umană diversificată, cât să asigure la rândul ei diversitatea tiplogiilor. Actrițe tinere sau deja consacrate, chipuri întâlnite foarte des pe scenele Naționalului sau distribuite mult prea rar, cele 13 actrițe oferă spectacolului forță și expresivitate. Rodica Ionescu ( Kitty Givens), Carmen Ungureanu (Hannah Rusted), Brânduşa Mircea (Peg Carter), Erika Băieşu (Sarah Smith), toate având nedrept și iritant de puține roluri pe scena TNB primesc șansa de se integra într-o echipă coagulată și de a se remarca individual în monologuri, în tandemuri armonioase. Medeea Marinescu are dificila sarcina de a-și contura personajul Sarah Hollis din tăceri sugestive, muțenia ei întrupându-se într-un moment de mare tensiune.
În Mary Midlleton, Victoria Dicu are o vivacitate interpretativă debordantă completată de o dureroasă resemnare în fața sărăciei și a nimicului de temut din propria sa viață. Ilinca Goia, elegantă, majestuoasă, rece, devine impetuoasă și în emoţie când le dezvăluie femeilor propria identitate. Dezbrăcându-se de hainele scumpe, Charlotte Cary este doar una de-a lor, la fel de neputincioasă, la fel de însingurată. Judith Brewer în interpretarea Magdei Catone e abilă, bine ancorată în realitate, rostește replicile într-un amestec de umor cu vulgaritate spumoasă, coagulează lângă ea pe celelalte personaje mai instabile emoțional. Lamia Beligan este Ann Lavender căreia îi dă o viaţă interioară bogată și pentru care și-a desenat un parcurs scenic precis, constant și sensibil.
Ana Ciontea (Helen Ludlow ) cu frustrările„la vedere”, este femeia care își dorește atât de arzător un copil încât ea însăși regresează în copilărie. Oscilând între maturitate și naivitate, cu inflexiuni de răsfăț în ton și gest, Helen are momentul ei de putere și eliberare când își varsă veninul cu o forță nebănuită, dar odată descărcat afectul, redevine femeia blândă și caldă care nu este în stare să urască viața și pe niciun mesager al ei. Mirela Oprișor ( Emma Jenkins) de la prima intrare în scenă apare în postura de judecătoare căreia nu îi este cunoscută noțiunea de prezumție de nevinovăție, bigotă şi necruţătoare.Finalul piesei o surprinde pe Emma eliberată de prejudecăți, părul îi cade în valuri pe umeri(din nou ne atingem de șevaletul lui Vermeer)de parcă ar spăla cu pletele sale picioarele tuturor osândiților sorții.
Elizabeth (Lizzy) Luke ipostaziată de Tania Popa oferă o largă gama de trăiri (de la tandrețe la ură, de la determinare la resemnarea fatală) și relevă vocația actriței pentru drama profundă, pentru trăirea intensă care are forța de a se opune destinului. Ondine de odinioară și-a păstrat forța de a lupta pentru iubire și viață, într-o gestul dramatic de undă romantică. Maturitatea i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească rolul complex al personajului.
Aylin Cadâr (lly Poppy) își sacrifică frumusețea și marșează în direcția exagerării vulgarității și a întunericului din ea. Având conștiința situației în care se află este răzvrătită, respingătoare, agresivă ca un animal rănit. Povestea ei despre întâlnirea marii iubiri are conotații magice, de aici vraja ce se lasă asupra tuturor femeilor și ele însetate de iubire. Treptat, gheața se topește, țepii se înmoaie, iar Sally rămâne doar o fetiță speriată nu atât de moarte(în viața ei adulmecase prea des mirosul morții ca să o mai sperie), ci de umilința ce s-ar putea prelungii morții. Un rol greu, întunecat, complex pe care Aylin îl stăpânește până la final.
Este greu să vorbești despre finalul piesei, este cumplit să îl accepți. „Nimeni nu-l învinovățește pe Dumnezeu când există o femeie de vină”, reproșează Elizabeth. Nimeni nu-l învinovățește pe Dumnezeu când noi toți suntem de vină. Sub bolta cerească femeile încă sunt comete fugare pe un pământ al bărbaților. Sub bolta cerească…
BOLTA CEREASCĂ
de Lucy Kirkwood
Traducere: Andrei Marinescu
Regie: Gelu Colceag
Asistent regie: Magda Catone
Costume: Liliana Cenean
Decor:Ştefan Caragiu
Sound design: Călin Grigoriu
Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache
Dans scenic: Roxana Colceag
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Distribuție:
lly Poppy: Aylin Cadîr /Alexandra Sălceanu
Elizabeth (Lizzy) Luke: Tania Popa
Charlotte Cary: Ilinca Goia
Emma Jenkins: Mirela Oprișor
Sarah Smith: Erika Băieşu
Sarah Hollis: Medeea Marinescu
Judith Brewer: Raluca Petra /Magda Catone
Helen Ludlow: Ana Ciontea
Kitty Givens: Rodica Ionescu
Hannah Rusted: Carmen Ungureanu
Peg Carter:Brânduşa Mircea
Mary Midlleton: Victoria Dicu
Ann Lavender: Lamia Beligan
Domnul Coombes:Marius Rizea
Domnul Willis: Mihai Calotă
Judecătorul: Daniel Hara /Mihai Munteniţă
Lady Wax: Marcela Mateescu