Am amânat să scriu despre NELINIȘTE, piesa lui Ivan Vîrîpaev, pusă în scenă de Bobi Pricop la Teatrul Odeon. Am simțit nevoia așezării ei în straturi de rațiune și poezie, am simțit teamă în fața cuvintelor ce nu o pot cuprinde pe de-a-ntregul, scăpându-le prea multe înțelesuri. Ce este NELINIȘTE? O dramă polifonică care explorează concepte despre artă și raportul dintre artă și societate? O piesă claustrofobă al cărui subiect respectă unitatea clasică de timp și spațiu? O analiză psihanalitică a relației cu trecutul năclăit de sângele amintirilor violente și înțepătoare?
Cum definim „neliniștea”? În dicționar, ca pe o stare de agitație, de frământare, de neastâmpăr; panică (nelămurită)cu sinonime: frământare, grijă, panică, teamă, tulburare, îngrijorare. Psihologic vorbind, denumim nelinişte starea neplăcută de emoţie, de activare extremă. Este însă un termen mai degrabă generic, pentru că persoana neliniştită se poate simţi entuziasmată, excitată, tensionată, confuză sau iritabilă.
După „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” și „UFO” la Teatrul Național din București, „Iluzii” la Teatrul Naţional din Craiova, „Conferința iraniană” de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, regizorul Bobi Pricop a revenit la unul dintre dramaturgii săi preferați, Ivan Vîrîpaev, într-un context geopolitic ce aduce noi semnificații scrierilor sale. „Mă interesează mecanismele prin care reușește să creeze emoția asta super puternică, autentică. E fascinant cum joaca lui cu tot felul de convenții, teatralitatea, anti-dramaticul, granița asta dintre umor, metafizică, ironie, spiritualitate și protest politic duc întotdeauna la o emoție profundă, la un adevăr care e uneori dincolo de explicații raționale”declara într-un interviu din anul 2021 Bobi Pricop despre scrierile lui Vîrîpaev.
Piesa „Neliniște” montată în premieră la Teatrul Odeon are șansa traducerii doamnei Raluca Rădulescu. După ce traduci scrierile lui Stanislavski, este clar că nimic din ceea ce este omenesc nu mai este străin cuvintelor în ceea ce privește dramaturgia rusă, fie ea clasică, fie contemporană. Scrisul lui Vîrîpaev intră subtil în tine și odată ajuns acolo realizezi cât de comprimate și îndrăznețe sunt temele sale, în câte direcții poate duce povestea fără a te încurca, dimpotrivă, limpezindu-ți mintea și făcând-o permeabilă multor idei, multor neliniști.
În New York, în apartamentul faimoasei scriitoare americane, cu origini polonezo-germane, Ula Richter (Dorina Lazăr) se întâlnesc pentru un interviu jurnalistul polonez Krzysztof Zieliński (Niko Becker), fiica Ulei, Natalie (Nicoleta Lefter), impresarul acesteia, Steve (Alexandru Papadopol) și Michael (Mihai Smarandache), un fotograf de succes. Întâlnirea dintre aceștia este relatată de un personaj neutru (Gabriel Pintilei) cu rol de narator.Scenele acestei întâlniri oscilează între putere, supunere, duritate, intimitate, confort, frică și neliniște. O pândă vizibilă pune stăpânire pe cei prezenți, fiecare personaj emană o anxietate febrilă și agitată, dialogurile se învolburează, totul se transformă în ceva exploziv, șocant, imprevizibil. Regizorul Bobi Pricop asigură piesei un ritm bine dozat, pauzele și tăcerea fiind folosite eficient.
Scenografa Oana Micu plasează personajele din „Neliniște” într-un univers albastru intens, pe de o parte claustrofobic,ca un pântec marin, pe de altă parte astral, ca o constelație albastră în care, în jurul unei unice planete, gravitează mai mulți sateliți. Mare și cer, interior, exterior, minte și suflet, iar printre ele mișcarea noastră nesigură și fără țintă.
Privind aceste personaje în costume elegante și ușor incomode intrând, ieșind, răsucindu-se unele spre altele, dând roată spațiului scenic, asezându-se, ridicându-se, am avut senzația unor sateliți, a unor comete cu cozi obraznice orbite de lumina planetei în jurul căreia gravitează. Privirea albastră, tăioasă a doamnei Dorina Lazăr, glasul cristal pe care îl auzi prin toate simțurile, cu toți receptorii sunt parte dintr-un univers galactic, regal, inaccesibil, pe deplin oamenilor simpli în felul de gândi și înțelege lucrurile.
Personajele, atât cel principal, cât și cele secundare par a proba ideea lui Milan Kundera(tot un estic), aceea că destinul uman individual (iubirea, tădarea, exilul, identitatea) este condiționat de istorie. Nimic nu se rupe de timpul istoric, timp așezat împotriva celuilalt timp individual. Fiecare are un tip de discurs congruent identității sale, fiecare are propriul limbaj scenic. Nici un actor nu îngroașă, nu recurge la stridențe, cu toții evoluează nuanțat, cu maximă concentrare și respect spre împlinirea rolului.
Lui Niko Becker îi simți emoția de a fi pe scenă într-o companie aristocratică. Teama și neliniștea lui Krzysztof Zieliński de a fi pe aceeași canapea cu Ula Richter se suprapun peste starea de grație trăită de un actor foarte tânăr de a fi partenerul uni actor deja legendă. Între admirație și interes, între idolatrie și frica de eșec, tânărul actor își însoțește personajul cu atenție și intuiție. În postura lui Natalie, fiica Ulei Richter, Nicoleta Lefter se dovedește din nou a fi în același timp actrița puternică și fragilă care se pliază prin gestică, mers, atitudine, privire pe acest personaj feminin care adună în caracterul său aroganță, supunere, o independență afișată ostentiv pentr a masca profunde dependențe. Gabriel Pintilei, maestru de cremonii, narator, raisonneur sau o voce neutră ce explorează cu pricepere și umor gândurile celorlalte personaje. Se plimbă grațios și invizibil printre ceilalți, livrează explicații scurte, concentrate, cu un simțal replicii rotund și echilibrat. Alexandru Papadopol dezvăluie cu multă pricepere ipostaze ale impresarului de astăzi, cu replicile lui clișeistice, cu aroganța poziției sale de a putea închide–deschide ușile intimității creatorului pe care îl promovează. Permanent într-o stare de supraveghere și de încordare, atent la mișcările și replicile celorlalte personaje, Steve eșuează într-un abandon total al prerogativelor și îndatoririlor profesionale, strivit sub lespedea nemiloasă a sincerității și autenticului cărora nu le este în stare să le facă față. Aparent doar un tip orbit de succes superficial, fanfaron și arogant, fotograful Michael creionat de Mihai Smarandache știe să valseze pe ritmul superficialității, dar și pe cele ale cunoașterii și intuiției asupra firii umane, singurul ritm apropiat de cel al Ulei. Are morgă și stil ca un fante de lux și alege să își înzestreze personajul cu frivolitate pentru a disimula inteligența practică și o înțelegere a lucrurilor ce altora scapă.
„Cum îmi amestec eu amanții/vii și morții/în această tavernă/numită poezie”sună versurile scriitoarei Norei Iuga. Cum își amestecă actrița Dorina Lazăr iubirile și spaimele, viața și neviața, trecutul, prezentul și incertitdinea viitorului, negrul și albastrul, sunetul și tăcerea în acestă catedrală care este teatrul! Doamna Dorina Lazăr susține în fața publicului un admirabil exercițiu de sinceritate cu sine, cu teatrul și cu lumea. O introspecție demnă ce coboară în raiul și iadul sufletului de artist, o exteriorizare revărsată cu generozitate dezamantă, o probă de metacogniție pe toate paliere gândirii sale profunde și complexe. Cine este Ula Richter? „Eu sunt o femeie care nu-și iubește sângele. El te face sclav al neamului tău. Sângele diferențiază națiuni și delimitează culturi. Sângele înseamnă conflict: conștiința contra genelor. Mintea contra sângelui!”
Cine este doamna Dorina Lazăr? O femeie care își iubește la sânge menirea artistică. Un sclav al artei. Arta care diferențiază spații și vremuri. Artă care înseamnă conflict între rațiune și simțire, între „trebuie” și „cred”. Fără emfaze inutile, fără tonalități agresive sau afectări sterile, dintr-o poziție aproape imobilă, marea actriță își întinde forța spiritului ca o pânză învolburată obligându-te să navighezi cu ea spre un tărâm incert unde calci doar pe incertitudini, întrebări și îndoieli. „Când spun că e un roman despre mine, nu mă refer la fapte, ci doar la neliniștea chinuitoare pe care autorul o simte pentru tema pe care și-a ales-o. Pentru că eu sunt un nimeni. Toate interviurile mele sunt totală ipocrizie. Doar cărțile mele sunt adevărate.”
Pe o canapea de catifea albastră, marea artistă (Richter, Lazăr) emană o siguranță de sine fără vreo nuanță intermediară.Textul rostit sună lucid și are sonoritate de prevestire și de testament.„Am vrut doar să spun că pentru mine, viața înseamnă cuvinte. Viața, în general, și viața mea personală înseamnă cuvinte. Cuvinte spuse de mine și cuvinte spuse despre mine.”. Aceasta este fraza pe care am luat-o cu mine, definitiv. Pentru doamna Dorina Lazăr știm că viața înseamnă teatru. Viața în general și viața personală. Teatru spus despre noi și teatru spus întru crezul său. Creație, temelie, sânge, blestem, mântuire se înșiră într-o salbă de cuvinte purtată cu o mândrie regală. Îi simțim și noi pentru câteva clipe strălucirea și avem confirmarea infinitului. Ce mărunți suntem, ce neliniște ne cuprinde în fața lui!
NELINIȘTE
de Ivan Vyrypaev
Traducerea: Raluca Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Cu: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei