Să nu se supere Dumnezeu că îl contrazic. La început nu a fost Cuvântul, ci atingerea. Atingerea mâinii, atingerea ochilor scoborându-se spre atingeri de suflet. La început nu a fost Lumină, ci tandrețe. O tandrețe sfâșietoare care pârjolește orice răutate și netezește orice asprime a noastră sau a lumii. Dumnezeu nu a făcut cerul, luna și stelele. Ele au izvorât din ochii celor ce se iubesc și se îmbrățișează până când lumea se va sfârși. Și în acest univers impalpabil și invizibil celor ce nu știu să deschidă ochii spre ei, abia apoi spre ceilalți, bărbatul și femeia se întrupează din nimic spre un tot monolit și zeiesc prin perfecțiunea sa.
Într-o lume haotică ce piere brutal, din ruine din jalea sfârșitului se întrupează o mare iubire. Un EL și o EA rămân în viață poate ca martori aleși ai unui sfârșit previzibil, poate ca mesageri ai unei alte lumi. Țipetele lor sunt și ale morții ce pândește, și ale unei noi nașteri. Cu ochii minții simți o mare zbuciumată ce înghite tot, vezi o Arcă a lui Noe din care numai ei doi reușesc să coboare într-o lume care și ea îi respinge brutal. Furtuni și ape dezlănțuite, cutremure și ziduri luminate de astre stranii, așa să fie Lumea? Pericole la orice pas, instabilitate și incertitudini, așa să fie viața? Doar că ei, oamenii doi cu suflet doar unul se leagă unul altuia și ei doi vieții printr-un sărut. Nimic erotic în pătimașa împletire a buzelor, mai degrabă sacru precum o rugăciune a mâinilor împreunate. Și viața începe să curgă în lumină și umbre, EL și EA se iubesc, se înfruntă, se fărâmițează, se adună, se dăruie, dar mai ales, se tac. Până când viața tace în EL, rămânând să urle doar iubirea în lumina lunii. EA rămâne un minut, o secundă, un anotimp singură, un timp niciodată. Acolo sus, deasupra zidului, EL și EA se zidesc de bună voie în moarte, în lumină, în nemurire într-o îmbrățișare fără de sfârșit.
Muzica spectacolului (Răzvan Alexandru Diaconu) cuprinde toate cuvintele lumii în haine de sunete. Fără întreruperi, muzica separă fragmente de timp, desțelenește întrebările absurde sau firești sau dă glas tăcerii. Se mai aude o muzică, aceea a lacrimilor care îți inundă ochii în fața celei care îmbrățișează aerul și singurătatea.
Alina Crăiță și Valentin Mihalache, dezvălui numele celor doi nepământeni cu sentimentul că împietez asupra vrăjii în care ne-au aruncat. Actori vrăjitori care reușesc să vorbească cu mâinile, cu trupul, cu ochii, actori care te lasă să le simți umorile trupului și să le percepi ca pe poțiuni magice. Actori care trăiesc paroxistic fragilitatea ființei umane, dar și măreția ei.
Undeva, invizibil așa cum îi stă bine unui mag, Mihai Mălaimare (regie și scenariu) știe că publicul va pleca spre casă și spre propriile lumi înmuiat într-un val de iubire.
NE-AM SĂRUTAT DUPĂ SFÂRȘITUL LUMII
Teatrul MASCA
Distribuție:
Ea: Alina Crăiță / El: Valentin Mihalache
Regie și scenariu original : Mihai Mălaimare
Muzică: Răzvan Alexandru Diaconu
Coregrafie: Mirela Simniceanu
Am fost profund impresionat de acest spectacol, de povestea tragica a iubirii dintre doi oameni care se gasesc in mijlocul unei lumi aflate in destramare. Mihai Malaimare a reusit sa creeze o atmosfera magica si captivanta, in care muzica si gesturile actorilor vorbesc mai mult decat cuvintele. Alina Craita si Valentin Mihalache sunt doi actori extraordinari, care te fac sa simti fiecare emotie, fiecare zbucium si fiecare moment al acestei povesti de iubire inegalabile. Masurile teribile ale vietii sunt infruntate de acesti doi artisti cu un talent remarcabil, iar rezultatul este una dintre cele mai frumoase si mai captivante povesti de dragoste prezentata vreodata pe scena teatrului MASCA. O experienta care te va face sa te regasesti intr-o lume in care iubirea este singura forta salvatoare si in care actorii ne invata sa apreciem fiecare clipa a vietii noastre.
Da, este un spectacol(a fost, de fapt) plin de umanitate. Din păcate, astfel de producții sunt pe cale de dispariție.