Violența naște violență. Violența se joacă de-a cauza și efectul altei violențe. Violența înseamnă rană, trădare, negare, fugă, prezență sau absență. Violența nu are nici gen, nici timp, nici loc. E asexuată, apatridă, atemporală. Violența se teme de lacrima ivită în colțul ochilor ascultând câteva note muzicale. Violența este contrariată de pașii de dans ai unui bărbat ce a uitat gustul libertății. Violența urăște paginile unui jurnal abrupt de sincer și se zvârcolește captivă în adevărurile lui. Violența are gust de sânge și spermă, are duhoarea alcoolului și a gunoaielor, violența are privirea haotică a neputinței și a sărăciei. Nu doar o carte a lui Edouard Louis est o istorie a violenței, ci întreaga sa operă, pentru că opera sa se confundă cu viața trăită într-un imperiu al violenței.
În romanul„ ̦ ”, Edouard Louis ne descrie copilăria lui terorizată de teama că cei din jur, mama în special, îi vor descoperi și blama homosexualitatea. „Nu am vrut să știi cine sunt” este fraza tristă și revelatoare care are în spate un timp prelung al rușinii în care disimularea, negarea, camuflarea au fost mecanisme personale de apărare, dar și pârghii de protejare a celor dragi de subiectul inconfortabil al orientării sexuale. Dacă în „Cine l-a ucis pe tata?” mama este un personaj secundar, în Metamorfoze puterea ei de a se desprinde și de a se ridica dintr-o situație familială abuzivă și precară pentru a trăi viața dorită o propulsează în prim plan.
îmbină și combină fragmente din cele două romane reușind un performence polifonic încredințat către trei tineri actori: ̆ , ̦ , . Ei sunt marele atu al spectacolului, prin echipa sudată pe care o formează deși vin din spații de joc diferite, prin jocul concentrat, pasional pe care îl practică, printr-o pregătire fizică de invidiat.Corpurile actorilor emană singurătate și spaime. Dacă mintea și sufletul par blocate în conveniențe și șabloane, trupurile umplu goluri ale cuvintelor, împlinesc doruri sau răzbună răni adânci. Întâlnirile trupurilor sunt adevărate dezgoliri ale sinelui, fie că sunt traduse în limbajul brutal al confruntării, fie că sunt impregnate de tandrețea iubirii interzise. Deși textul nu surprinde, iar nararea lui aduce un deserviciu montării ce se depărtează dificil în anumite momente de formatul spectacolului-lectură, mișcarea scenică liberă și amplă, angoasantă și turbulentă te duce cu gândul la Artaud și la tema descoperirii de sine prin „dezlănțuire și cruzime”.
Dacă scenografia Velicăi Panduru nu sparge tiparele conveționalului (peretele lateral dreapta îmbrăcat în culorile curcubeului nu mai are nicio notă de originalitate), nici coloana sonoră semnată de Niko Becker nu deraiază de pe linia inconfundabilă și recognoscibilă din alte spectacole ale rgizorului Jebeleanu(„Am avut o livadă”, „La Ronde”), optând pentru melodii franțuzești lirice, romantice, cu text adecvat mesajului livrat de către personaje.
Întreg spectacolul are ceva de„Teatru laborator”prin care se încearcă a descoperi împreună cu spectatorul marile adevăruri ce se ascund în spatele convenționalului. Nu întâmplător la intrarea în sală, când te așezi pe scaun ești întâmpinat cu un pahar de pastice, ca la ultima scenă să fii servit cu șampanie. Se instaurează un climat de familiaritate, de dezvăluire reciprocă, acel moment de care vorbea Grotowski în care spectaolul de teatru se transformă de la un eveniment artistic la unul al asumării esteticului ce deschide granițele imaginației. „Rușinea noastră s-a despărțit”spune personajul autorului. Frica și durerea, amintirile și perspectivele performer-spectator se adună.
Edouard Louis face din literatură o armă care trebuie întoarsă împotriva lumii, a ei înșăși și împotriva sinelui. Eugen Jebeleanu face din teatru o armă care trage în convenție, în ipocrizie, în prejudecăți. Și metamorfoza? Kafka bântuie neliniștit printre noi zâmbind sarcastic cu răspunsul pe buze.
̦ după romanul „ ̦ ” și fragmente din „ – ?” de ́
Concept și regie:
Scenografie:
Cu: ̆ , ̦ ,
Sound design: Niko Becker
Video design: Iustin Surpanelu
Asistență dramaturgie: Paula Rusu
Violenta naste violenta si isi hraneste propria existenta prin repetarea cercului vicios al raului. Se naste intr-un loc si nu are nevoie de un motiv anume pentru a se manifesta. Bate intr-o zi o femeie, in alta o omora, in a treia se prezinta la usa ta si o ia de la capat. Violenta nu are niciun scop, nicio finalitate, este un animal fara mila care distruge totul in calea sa. Si poate sa apara oriunde si oricand, indiferent de timp si spatiu. Este un monstru apatrid, care nu cunoaste limitele si nici genul. Nu iubeste si nici nu uraste, este un simplu mecanism care isi urmareste scopul distructiv.