E vară, iunie, stau în fața Școlii din Atena, în răcoarea solemnă a Vaticanului. Platon și Aristotel par în dialog etern, iar în fundal, Pythagoras, Euclid, Diogene, fiecare scufundat în misterul cunoașterii. Totul pulsează de spirit viu, de curiozitate, de respect pentru rațiune. E aglomerat, dar mulți vizitatori nu stăruie prea mult cu privirea pe fresca atât de cunoscută. Mă cuprinde neliniștea. În fața prăbușirii lente a educației, a banalizării culturii, mă simt ca într-un muzeu al unei civilizații pe cale de dispariție. Școala devine un decor obosit unde întrebările se sting înainte să apară.Acolo, pe frescă, ideile plutesc ca niște zeități palpabile. Aici, în realitatea noastră, ele se prăbușesc sub greutatea indiferenței. În tăcerea sălii, Școala din Atena îmi pare nu doar o operă de artă, ci un memento. Un avertisment că, fără cultură și educație, zidurile unei lumi se pot menține drepte, dar sufletul ei începe să se sfărâme.
E toamnă, octombrie, premieră la Teatrul Excelsior, Oleanna, de David Mamet. Am asteptări prudente, e mai bine așa. Mă descotorosesc greu de construcția spectacolului lui Bogdan Budeș de la Teatrul de Artă, deși știu că e o prejudecată să faci comparații, să nu ai deschideri către noi abordări. Mi se limpezesc gândurile brusc. În fața mea, pe întreg peretele din spatele scenei, Scoala din Atena. Sufletul lumii bate într-o sală de teatru. Să înceapă spectacolul!
Piesa Oleanna de David Mamet rămâne una dintre cele mai provocatoare opere dramatice ale secolului XX. Scrisă în 1992, într-o Americă zguduită de scandaluri privind hărțuirea sexuală precum celebrul caz Clarence Thomas vs. Anita Hill, piesa captează perfect tensiunile sociale ale epocii postmoderne, în care valorile tradiționale ale autorității masculine sunt puse sub semnul întrebării, iar noțiuni precum educația, consimțământul și interpretarea cuvântului devin terenuri minate.
Structurată în trei acte, într-un spațiu unic, biroul profesorului John, piesa construiește o veritabilă dramă de idei, dar și un thriller psihologic în miniatură. Conflictul pornește de la o cerere de ajutor aparent banală: Carol, studentă nesigură și confuză, solicită clarificări privind notele primite. Însă pe măsură ce conversațiile devin mai încărcate de ambiguități, neînțelegeri și acuzații, raportul de putere se inversează. John, aflat la început în poziția dominantă, devine tot mai vulnerabil, până la distrugerea sa profesională și, simbolic, personală. David Mamet nu oferă o lecție de morală, ci expune o dezintegrare a dialogului, a înțelegerii și, mai ales, a graniței dintre abuz și acuză. Pe scena universitară, unde ar trebui să se nască gândirea critică, Mamet plasează un conflict ca un meci de box în trei runde, în care convingerile personale lovesc sub centură, iar ideologia și narcisismul fac KO discernământul.
Sunt într-un birou academic pe stil vechi(Scenografia: Răzvan Bordoș). Camera este tapetată cu rafturi de lemn închis, pline de cărți groase, enciclopedii, volume juridice și filosofice. Nu lipsește bustul lui Shakespeare, evocând autoritatea istorică a instituției. În centru, un birou masiv din lemn, impunător, cu obiecte personale (stilou, o ceașcă de ceai, hârtii organizate meticulos). Două scaune: unul în spatele biroului, de piele, impozant; celălalt, simplu, modest, plasat puțin mai jos, pentru „vizitatori”. Spațiul de joc devine el însuși personaj, o prelungire a autorității patriarhale, a tradiției academice, dar și o temniță în care valorile vechi se ciocnesc de noile exigențe ale societății contemporane. Decorul rafinat, impregnat de tradiție creează o disonanță tot mai apăsătoare pe măsură ce conflictul escaladează: cărțile devin martori muți ai unei confruntări în care rațiunea e înlocuită de instinct, iar cuvintele de tăceri încărcate.
În acest spațiu academic, în doar trei acte, se va consuma o dramă ce implică protagonista și antagonistul(deși uneori rolurile par schimbate). „Meciul” începe aproape banal: un profesor grăbit și arogant, o studentă nesigură și o conversație despre notă. Dar ceea ce pare inițial o simplă divergență pedagogică devine rapid o confruntare explozivă între două lumi: cea a autorității masculine, „democratice”, dar condescendente, și cea a feminismului gata să simtă orice pericol și să se apere, un feminism dublat de o inferioritate socială și materială greu de înțeles de clasa privilegiată.
Dacă cele mai multe montări ale piesei o prezintă pe Carol ca pe o activistă fără scrupule, gata de orice ca să își câștige recunoașteri și privilegii, având la baza o traducere limpede și lipsită de orice divagații (Traducere: Andreea Vulpe și Cristi Juncu), Mădălin Hîncu (regizor) nu dă verdicte, dar nici nu iartă derapaje.„ În ceea ce privește demersul meu cu spectacolul de la Excelsior, am încercat să fiu foarte atent la ce scoate Carol (Ioana Niculae) pe gură și am fost surprins de adevărul ei. Cred că în contextul #metoo, piesa poate să îndemne la o atenție mai acută și mai serioasă vizavi de demersul unor oameni de a-și face povestea auzită, fără să fie nevoiți să se scuze pentru că au această dorință.”( INTERVIU | Abuzul de putere dintre un profesor și o studentă, explorat într-un spectacol de teatru,libetatea.ro ).
Nu au nominalizări, nu au primit premii(poate nu este timpul trecut), dar, primul rol de pe scena de la Excelsior este pentru Marius Turdeanu o mare lecție de actorie, iar Ioana Niculae nu este cu nimic mai prejos, dovedind că ucenicia în ale actoriei este lăsată în urmă cât să intre pe poarta maturității. Ambii practică un joc lucid, visceral, în care pauzele, ezitările, privirile și replierea corporală sunt la fel de importante ca replicile. Tăcerile dintre replici devin tot mai grele, mai amenințătoare, până când tăcerea finală, după izbucnirea violenței, devine verdictul unui sistem de comunicare eșuat.
Un arsenal de unelte actoricești este pus la bătaie de către Marius Turdeanu. La început, el domină spațiul: stă mereu în spatele biroului, simbol al autorității.Pe parcurs, începe să iasă din spatele biroului, ezitant, nevoit să vină „la același nivel” cu Carol.În final, spațiul îl înghite. Tonul vocii: calm, cald, paternalist, dar cu o ușoară inflexiune de superioritate. Pe măsură ce tensiunea crește, vocea devine tremurată, defensivă, apoi frântă de panică și frustrare. Dinamica gesturilor este extrem de sugestivă. La prima confruntare: gesturi largi, deținător al spațiului, își freacă bărbia gânditor, face pauze intenționate ca să pară profund. În a doua: gesturi reținute, încearcă să se controleze; mâinile îi tremură când atinge documentele de acuzație, ca la final comportamentul să scape de sub control, culminând cu o prăbușire ca de animal rănit de moarte. Privirile către Carol sunt inițial, directe, chiar ușor condescendente, ca odată cu escaladarea conflictului să se uite în gol sau pe pereți, ca și cum ar căuta ieșirea dintr-o capcană, culminând cu o căutătură aproape animalică în momentul izbucnirii. Își merită profesorul soarta? Răspunsul nu este unul simplu, deoarece Mamet construiește o tragedie modernă în care vina nu este absolută, ci relativă, ambiguitatea fiind cheia întregii structuri dramatice. Din punct de vedere juridic, John nu comite hărțuire sexuală în sens explicit; nu există dovezi clare, ci doar o serie de ambiguități interpretative și o neglijență a contextului. Totuși, el nu este nevinovat. Ambiguu, aşa cum îl creează Marius Turdeanu inteligentn, histrionic, fermecător, puternic, expresie a masculinităţii adevărate, se joacă în permanenţă de-a puterea şi de-a seducţia.Atitudinea sa trădează o aroganță intelectuală tipică unei lumi academice patriarhale, în care poziția de autoritate este confundată cu neutralitatea morală. El se încrede prea mult în discursul său, tratează dialogul cu Carol cu o condescendență mascată și nu percepe riscurile unei relații de putere dezechilibrate. Astfel, „pedeapsa” pe care o primește nu este una legală, ci simbolică: prăbușirea unei lumi în care se credea invulnerabil.
În contextul social contemporan, marcat de traumele dezvăluite de mișcările #MeToo și de polarizările ideologice tot mai profunde, Mădălin Hâncu face din Oleanna o oglindă incomodă. Într-o epocă marcată de revendicări identitare, tensiuni ideologice și prăbușirea certitudinilor morale, spectacolul devine un studiu chirurgical al eșecului comunicării și al fragilității raporturilor de putere.
Dacă profesorul John este simbolul unei autorități erodate, Carol reprezintă tensiunile contradictorii ale unei generații noi, prinsă între dorința de emancipare, dar mai ales de a-și impune drepturile prea des ignorate. La începutul piesei, ea pare o victimă autentică a unui sistem în care nu se simte reprezentată sau înțeleasă. Limbajul său este ezitant, fragmentat, iar postura corporală trădează disconfort și frică. Totuși, pe măsură ce piesa avansează, Carol se transformă într-o voce care se cere a fi auzită. „Am încercat mai mult ca niciodată să îi iau apărarea personajului meu, să îi înțeleg acțiunile, să-i justific faptele, să țină oamenii și cu ea. Carol apare ca un semnal de alarmă. Este o voce puternică (pe care și-o dobândește pe parcurs), care vine cu un alt punct de vedere, cu o schimbare de perspectivă ce dărâmă echilibrul precar care exista până atunci. Mi se pare mereu important, mai ales în contextul social de astăzi, să îți găsești puterea de a vorbi, dar la fel de important mi se pare și modul în care alegem să o facem”, spune Ioana Niculae despre personajul ei. INTERVIU | libertatea.ro
La fel ca în cazul experimentatului său partener de scenă, actrița se joacă abil, de la o rundă la alta, cu tonurile vocii(la început moale, ezitantă, voce joasă, „șoptită” intelectual, cu pauze lungi, apoi devine mai sigură, dar rigidă, formală, aproape rece și lipsită de orice empatie), cu semnificația gesturilor (la început gesturi reținute, își frământă mâinile, trage de mâneca hainei, ține gențile ca pe o protecție, apoi mișcări precise, gesturi calculate, își scoate calm dosarul cu acuzații, se așază fără să ceară permisiunea, ca să capete în final o postură aproape „instituțională”). Chiar și tăcerile au nuanțe, tăceri ale fricii, ale stângăciei, tăceri strategice, folosite ca armă, tăceri verdict la final. Carol devine un personaj feminin nici „pozitiv”, nici „negativ”, un construct complex, care întruchipează atât radicalismul mișcărilor sociale care cer dreptate fără apel la reconciliere, dar și anxietățile, revendicările și frustrările reprimate prea mult. Dacă în anii ’90 piesa a fost văzută de unii ca o apărare a profesorului sau o critică la adresa corectitudinii politice, spectacolul de la Excelsior poate fi receptat mai nuanțat, nu doar ca un manifest, ci ca un avertisment. Nici John, nici Carol nu sunt complet vinovați sau complet nevinovați. În această zonă de gri moral, asistăm la o tragedie modernă în care fiecare replică poate deveni un act de agresiune, iar fiecare tăcere este o formă de răzbunare.
Construită impecabil, relaţia dintre cei doi este tulburătoare şi chinuitoare.Simbolismul finalului este profund neliniștitor. În ultima scenă, după ce John cedează nervos și o agresează pe Carol, piesa se încheie abrupt. Ultimele ei cuvinte, „Nu înțelegi nimic”, includ o condamnare a întregului sistem în care comunicarea a fost de la bun început imposibilă. Biroul devine un microcosm al unui război ideologic mai larg, iar violența finală simbolizează colapsul unui model de autoritate în fața noilor realități sociale.La final, totul are altă culoare, greu de descris. lumea toată s-a schimbat şi adevărurile se văd altfel. Brusc, totul devine imposibil şi fiecare dintre ei îl vânează pe celălalt. Nu clasele sociale, nici vârsta, nici genul au fost bariera dintre ei, ci ei înşişi. Dialogul e neputință. Oleanna devine astfel nu doar o piesă despre conflictul dintre un bărbat și o femeie, ci despre imposibilitatea comunicării într-o lume hiperpolitizată, unde cuvântul este mai puțin un mijloc de înțelegere și mai mult o armă. Atât John, cât și Carol, sunt victime ale unei prăbușiri a dialogului, ale unei epoci în care fiecare replică poate fi suspectată, reinterpretată și folosită împotriva celuilalt. În acest sens, piesa rămâne tulburător de actuală, un avertisment că, fără încredere și fără spațiu pentru nuanță, orice relație umană poate deveni un câmp de luptă în care fiecare combatant poate fi făcut knockout.
OLEANNA
de David Mamet
Regia: Mădălin Hîncu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Traducere: Andreea Vulpe și Cristi Juncu
Cu: Ioana Niculae și Marius Turdeanu