Uși se deschid și se închid cu o precizie matematică, pereții despărțitori devin pavăze și gratii, de sus în jos un public având sufletul la gură, simte cum se pulverizează legile graviatației, iar de jos în sus, perspectivele se schimbă amețitor. În spatele bufoneriei aparent simple, regizoarea Saviana Stănescu bate palma cu William Shakespeare, așa că întoarce lumea pe toate părțile și reunește fabulosul și realismul, comicul și romanticul, comedia cu farsa. Mă uit la cartea lui John Elsom și îmi vine să îi strig un DA cât timpul de mare. Când încape pe mâna unor oameni de teatru maturi, cu simțul măsurii și al echilibrului între propria cutezanță și respectul pentru tradiția clasică, Shakespeare este de-al nostru, cei de acum. În căutarea dublului pierdut îl regăsești pe Shakespeare. Tânăr, viu, jucăuș,umblând cu tălpile goale prin roua rece și înviorătoare a unui prezent care îl găzduiește cu infinită nevoie de a fi împreună. Regizoarea Saviana Stănescu recunoaște că s-a copt timpul pentru opera sa. Își ia inima în dinți și îmbracă „Comedia erorilor” în haine moderne la propriu și la figurat, o plasează într-o lume construită în formate geometrice neregulate și vopsite în culori izbitoare. Scenografia (Valentin Vârlan) folosește obiectul oglindă abia în final ca soluție regizorală de devoalare a identității. În rest, noi suntem oglinzile.
Traducerea lui George Voncealov este periată și curățată cât să încapă în două ore, păstrându-se umorul, ambiguitatea, lirismul asezonat cu sarcasm și multă ironie. Nu am găsit informații, dar ceva îmi spune care Adrian Nicolae a avut un rol în acest proces( să nu uităm excelenta dramatizare a Școlii femeilor de la Centrul Lumina).
„Comedia erorilor”, cea mai scurtă piesă, operă de tinerețe ce a fost scrisă spre sfârșitul secolului al XVI-lea este destul de vitregită în lumea teatrului, jucându-se rar, analizată fiind cu puțină încredere în sensurile ei reale. Ce eroare într-o piesă despre erori! În lucrări de specialitate este descrisă ca o primă lucrare din universul shakespearian ce îmbină comedia zgomotoasă cu farsa despre eroarea de identitate și consecințele dramatice pe care le generează: probleme financiare, conflicte familiale, relații internaționale. În această operă, Shakespeare se joacă cu limbajul într-un ton lejer, cu jocuri de cuvinte în slujba unei povești care multiplică neînțelegerile și răsturnările de situație. Prin dublarea personajelor și construirea unui univers simetric, dar haotic, Shakespeare pune în lumină o problemă esențială: cum ne definim în raport cu ceilalți și cu noi înșine? Dublul devine astfel o cheie de lectură pentru înțelegerea fragmentării eului și a complexității naturii umane.
Ideea dublului este una dintre temele recurente ale literaturii universale, reflectând fascinația profundă a omului față de identitate și alteritate. „Comedia erorilor” se bazează pe un mecanism dramaturgic clasic:confuzia identităților între două perechi de gemeni, două personaje principale (Antipholus din Siracuza și Antipholus din Efes) și doi servitori (Dromio din Siracuza și Dromio din Efes). Aceste perechi de gemeni sunt separate în copilărie, dar ajung, prin hazard, în același oraș, dând naștere unei avalanșe de confuzii, acțiuni neînțelese și reacții disproporționate. Cele două personaje principale, deși identice fizic, trăiesc vieți diferite, în orașe diferite, având personalități diferite. Această diviziune între Antipholus din Efes (care trăiește o viață aparent ordonată, dar sufocantă) și Antipholus din Siracuza (care caută sens, libertate și identitate) poate fi citită ca o reflecție a dublului interior al fiecărui individ, lupta între ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim.
Saviana Stănescu mizează pe mecanism comic și simbolic al dublului care generează comicul de situație. Spectatorul știe întotdeauna mai mult decât personajele și se delectează cu tensiunea creată de neînțelegeri: un soț acuzat de infidelitate fără a fi vinovat, un servitor bătut pentru greșelile altuia, un frate care caută ordine, dar produce haos. Comicul derivă din dezechilibrul între aparență și esență. Scena este un loc unde realitatea este distorsionată, unde personajele sunt ceea ce nu sunt, iar spectatorii sunt invitați să contemple degringolada oamenilor. În acest sens, piesa devine o metaforă a teatrului ca lume a dublului, unde fiecare identitate e un rol, fiecare relație un joc al oglinzilor.
Cu Adrian Nicolae(Antifolus din Efes, Antifolus din Siracuza) și Tudor Cucu-Dumitrescu (Dromio din Efes, Dromio din Siracuza) spectacolul intră cu dreptul pe poarta succesului de public, a nu se înțelege prin această triumfală intrare că se face rabat de la acuratețea interpretării, de la matematica relațiilor, de la evidențierea în simetrie a contrastelor, dar și a asemănărilor dintre personaje. Pentru ca actorii să pună în valoare atât asemănarea gemenilor, cât și diferențele lor de caracter și relație (stăpân–servitor), cu siguranță a fost nevoie de mult studiu și de mult efort. A rezultat o atitudine degajată, ludică, o chimie vizibilă între cei doi, o simetrie formală exterioră și una care să sublinieze particularitățile interioare psihologice și relaționale. Împreună, Tudor și Adrian formează patru personaje și două cupluri în cea mai pură tradiție a Stăpânului și Valetului său.
Antipholus din Siracuza poate fi perceput drept cel care încearcă să-și regăsească „jumătatea” pierdută nu doar în plan familial, ci și în cel interior.În ipostaza de stăpân democratic, Adrian Nicolae joacă deschis,având un raport prietenesc cu servitorul său pe care îl consultă,și chiar îl ascultă, făcându-l parte din „echipă”. Total diferită este abordarea rolului de stăpân acuzator, Antipholus din Efes: încordat, irascibil, suspicios., mereu cu ton imperativ. Mișcările sunt rigide, gesturi sacadate, ochii caută mereu dovezi, pericole. Bruta perfectă, violentul misogin, palavragiul pericol sunt atribute creionate cu o energie amețitoare.
Dromio face parte din familia valeților tachinatori, a arlechinilor batjocoritori și bătuți precursori ai glumelor din comedia dell’arte. Intrările în scenă ale lui Tudor Cucu-Dumitrescu au rigoare și forță. Când este Dromio din Efes, e defensiv, sarcastic, cu un simț al umorului amar. Adesea își „mușcă limba” după o glumă prea bună. Reacționează la comenzile dure cu grimase, priviri în pământ, gesturi de resemnare. Se simte tensiunea corporală a omului pregătit să încaseze mereu o palmă. Nu îndrăznește să-l contrazică direct pe stăpân, dar face glume pe la spate sau în lateral, privindu-l complice pe spectator, pentru că simte frică și dispreț, nu loialitate. Alt stil de joc, alt personaj, Dromio din Siracuza, fluierând fericit șlagăre despre fericire. Se mișcă natural, fluid, uneori teatral (face reverențe caraghioase, merge în pași de dans).Adesea sare, mimează, improvizează. Glumește cu poftă și savurează relația de prietenie cu stăpânul său pe care îl provoacă prin joc și glume, dar nu din obrăznicie, ci din încredere și apropiere. Astfel, dialogurile cu stăpânul sunt interacțiuni pline de complicitate. „Viața e o farsă, așa că mă joc cu ea înainte s-o iau în serios.”pare a gândi veselul Dromio spre deosebire de geamînul său cel mai puțin norocos care pare a spune
Foarte bine interpretate două roluri secundare, Angelo de către Rareș Andrici și al doilea negustor prin jocul lui Alexandru Mike Gheorghiu (personal tot aștept un rol principal pentru acest actor nedrept de modest pentru aceste timpuri).Relația debitor-creditor tratată în cheie bufă lasă la iveală mecanisme economice ce antamează mecanismele puterii. Ionuț Grama are șansa unui triplu rol(Ducele Solinus, Bathazar, Doctorul Ciup), fiecare personaj fiind tratat atent, în funcție de particularitățile sale. În postura de vraci atoateștiutor într-ale dragostei, realizează una dintre cele mai gustate scene din spectacol. Distribuția se completează cu Ion Grosu (Polițistul, Șeful gărzii, Temnicerul) și cu Mircea Teodorescu(Egeon), cu interpretări bine calibrate regizoral față de economia textului.
Într-o lume a bărbaților care țes intrigi, stabilesc reguli, fac și desfac legi, feminitatea își face loc zâmbind și raționalizând prejudecățile și erorile masculine. Ana Radu se joacă de-a isteria, dragostea nebună, de-a femeia lacrimogenă, femeia trădată, femeia măritată care se crede rănită. Adriana este catalizatorul conflictului conjugal și reprezintă femeia (renascentistă sau(și) actuală?)aflată între obediență și revoltă. „Este geloasă pe o altă femeie sau pe nebunia carei-a furat mintea?”, aceasta-i întrebarea. În scenele de revoltă și gelozia, actrița scapă uneori frâul măsurii exagerând prin tonalități mult prea ascuțite și gesturi mult prea temperamentale. Câștigă însă în scene în care își manifestă sarcasmul și ironia. Finalul limpezește confuzia și domolește pornirile războinice ale Adrianei, dispusă la reconciliere cu ceilalți, dar și cu sine-însăși.
Raluca Gheorghiu fură inima publicului în rolul Lucianei, sora Adrianei, o voce a moralei și a echilibrului. Sunt multe și diverse nuanțele de joc prin care Luciana se conturază ca un contrapunct feminin față de Adriana. La început este reținută, chiar moralizatoare.În mijlocul acțiunii, deși îndrăgostită, nu uită să dea semne de prudență, ca la final stânjeneala să înflorească în manifestări de iubire deschisă. În scenele în care devine obiect de farsă amoroasă, atunci când este curtată de Antipholus din Siracuza (pe care îl crede cumnatul ei), nu stârnește râsul publicului, mai degrabă compasiunea, pentru că nu își pierde demnitatea și bunul-simț.
Savuroasă Crenguța Hariton în postura servitoarei Luci (foarte diferită de personajul shakespearian, bucătăreasa grasă din casa Adrianei). După zeci de roluri de subretă fâșneață, actriței îi reușesc momentele de comedie picantă. Luci este posesivă și geloasă, amplificând confuziile prin izbucnirile ei afective traduse în gesturi voit exagerate, în râsete înfundate sau în priviri languroase.
Curtezana, prin jocul elegant al Alexandrei Aga, devine dintr-un personaj feminin secundar și decorativ unul care se impune prin flexibilitatea nuanțelor și charisma de femeie dorită vizibil de întreaga suflare masculină. Cu replici puține, dar cu priviri languroase și unduiri provocatoare ale trupului, Curtezana scapă de sub judecata moralizatoare a societății, mai mult, ea devine un element decisiv în stingerea conflictelor amoroase, urmărindu-și întotdeauna cu succes propriul interes. Portia ar fi tare mândră de abilitățile surorii sale întru inteligență.
Laura Vasiliu în postura de Maica stareță deschide ușa reconcilierii finale. Cu o atitudine demnă, gravă, calmă, uneori de-a dreptul autoritară, conducătoarea mănăstirii se vrea o întruchipare a rațiunii și înțelepciunii, de aici, tonul solemn, îndulcit de o privire maternă, deloc întâmplătoare. Începe ca o figură de autoritate spirituală, dar se dovedește a fi și mama pierdută, actrița găsind în final resorturile pentru a transmite o emoție învăluitoare, în contrast cu autoritatea inițială. Personajul restabilește echilibrul și adevărul într-o lume dată peste cap de farsă și înlesnește împăcarea familiei prin refacerea legăturilor pierdute.
Teatrul devine un spațiu al înșelărilor și multiplicării. Scena este un loc unde realitatea este distorsionată, unde personajele sunt ceea ce nu sunt, iar spectatorii sunt invitați să contemple haosul uman unde fiecare identitate e un rol, fiecare relație un joc al oglinzilor. Situațiile sunt incredibile, complet exagerate și, în ciuda tuturor lucrurilor, mi-au plăcut foarte mult. Există jocuri de cuvinte și o mulțime de subînțelesuri, mai ales din partea servitorilor care sunt cât se poate de sarcastici și de spirituali. Nu trebuie să cauți plauzibilitate în lanțul de întâmplări și coincidențe care provoacă neînțelegeri succesive ale eroilor, ci mai degrabă trebuie să te lași purtat de buna dispoziție generală.
Și totuși, chiar am asistat la o comedie sau iar picăm în eroare? Totul a început cu o condamnare la moarte și o lege insurmontabilă, terminându-se cu o achitare și o lege devenită brusc caducă. În această nebunie, intrușii și-au riscat viața, în timp ce semenii lor, pardon, gemenii lor, s-au scăldat în privilegii. Justiția s-a dat la fund acționând diferit atunci când Dromio sau Antipholus (depinde dacă sunt din Siracuza sau din Efes) spuneau același lucru. Cuvântul eie conta pentru unii, în timp ce pentru alții nu însemna nimic.
Râzi mult în cele două ore, dar finețea și profunzimea viziunii regizorale nu te lasă să nu vezi, prin dublarea personajelor și construirea unui univers simetric și haotic că se pune în lumină o problemă esențială: cum ne definim în raport cu ceilalți și cu noi înșine? Cum ne definesc ceilalți? Dublul devine astfel o cheie de lectură pentru înțelegerea fragmentării eului în zone de lumini și umbre, a crizei de identitate și a complexității naturii umane deseori crude, abuzive, injuste, inechitabile. Ce înseamnă „eroare”? EROÁRE s. f. 1. lipsă de concordanță între percepții și realitatea obiectivă. Ieșim din convenție împreună cu personajele ce vin în mizanscenă, ne privesc în ochi și ne cer părerea. Shakespeare rămâne Shakespeare, contemporanul nostru. Ar fi o eroare să gândim altfel.
COMEDIA ERORILOR
de William Shakespeare
Traducerea: George Volceanov
Regia: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Distribuție:
Antifolus din Efes, Antifolus din Siracuza: Adrian Nicolae
Dromio din Efes, Dromio din Siracuza: Tudor Cucu-Dumitrescu
Adriana: Ana Radu
Luciana: Raluca Gheorghiu
Angelo: Rareș Andrici
Ducele Solinus, Bathazar, Doctorul Ciup: Ionuț Grama
Egeon: Mircea Teodorescu
Stareța Emilia: Laura Vasiliu
Curtezana: Alexandra Aga
Al doilea negustor: Alexandru Mike Gheorghiu
Servitoarea Luci: Crenguța Hariton
Polițistul, Șeful gărzii, Temnicerul: Ion Grosu