Motto:„Ca și mine, luna ar pleca de acasă. Ca și mine, luna e legată cu funia de pământ„.

„Gustul libertății amestecat cu cel al cafelei e cel mai bun gust din lume. Nu se compară cu nimic. E tot ce am. E tot ce vreau.” Chiar dacă uneori amarul îi subțiază dulceața, chiar dacă are preț și urmări. Libertatea se simte ca o gură de aer rece după o viață trăită cu plămânii uscați. Liberatea poate fi o rană supurândă care încearcă să se închidă. Poate aduna frica și frumusețea de a realiza că ești, în sfârșit, singurul stăpân peste viața ta, chiar și atunci când plătești cu o singurătate care îți taie respirația. Căci pământul de sub picioare, din care vrei să te zmulgi, cu toate gropile și glodurile lui, te conține pe tine, amintindu-ți că poți fugi oriunde în lume, dar de propria ta rădăcină nu te poți dezlega niciodată fără să sângerezi. Despre această nevoie profund omenească de a fi liber vorbește, în fond, și spectacolul „Legată cu funia de pământ”. Despre felul în care dorința de desprindere se întâlnește cu ceea ce ne ține legați și despre plecările care ne fac să ne întrebăm cât de liberi putem fi și ce suntem dispuși să pierdem pentru a fi liberi.

Montat de regizorul Slava Sambriș la Teatrul Republican „Luceafărul” și jucat în premieră pe 21 decembrie 2024, spectacolul a ieșit repede din sala de pe strada Veronica Micle, l-au primit Reuniunea Teatrelor Naționale Românești de la Chișinău (septembrie 2025), festivalul de la Brăila și, în aceste zile, Festivalul Internațional „Toma Caragiu” de la Ploiești. La baza lui stă romanul de debut al Lorinei Bălteanu (poetă până atunci), apărut în 2023 la Editura Cartier și tradus deja în franceză (Cette corde qui m’attache à la terre, Éditions Syrtes, Geneva) și germană, un roman de formare plasat într-un sat basarabean din anii ’60–’70 (autoarea pornește de la amintirile copilăriei petrecute în satul Peciște, raionul Rezina), în plină Republică Sovietică. Totul este filtrat prin vocea unei fetițe care crește și devine adolescentă: o privire în același timp naivă și lucidă asupra familiei, a vecinilor, a obiceiurilor și a tăcerilor apăsătoare ale unui trecut dureros. Satul este populat de figuri pitorești care hrănesc imaginația naratoarei, în timp ce ea visează la Paris, la libertate și la rochii de mătase înflorată. Titlul concentrează întreaga tensiune a cărții, funia fiind, simultan, legătura cu familia, cu pământul și cu o realitate totalitară care o ține pe eroină pe loc. Ea este și ancoră, și lanț, și rădăcină, și constrângere. Din această ambivalență se naște, de fapt, materia dramatică a romanului.

Victoria Vasilache și Slava Sambriș care semnează dramatizarea au simțit unde se ascunde teatrul într-un text narativ. La prima vedere, un roman memorialistic, construit la persoana I, cu o voce interioară și un timp întins pe ani de zile, pare un material greu de adus pe scenă. Teatrul cere prezent, conflict, acțiune vizibilă și replică. Dramatizarea a găsit în schimb forma teatrală potrivită textului, un teatru fără expoziție, intrigă și deznodământ. Și totuși, „Legată cu funia de pământ” conține, în stare latentă, aproape toate ingredientele unui text dramatic. Romanul este alcătuit din povestiri, din „tablouri” de viață care pot fi citite aproape independent, pentru un dramaturg, aceasta reprezentând o structură ideală, un episod poate deveni o scenă, iar succesiunea lor poate fi orchestrată ca un montaj. Satul Lorinei Bălteanu este un univers populat de figuri puternic conturate, cu gesturi, ticuri și graiuri proprii oferind actorilor partituri gata schițate, iar diversitatea lor permite construirea unui spectacol de ansamblu.

Dorința de a pleca și nevoia de a rămâne sunt cele două forțe care trag de eroină în direcții opuse. Este un conflict clasic, de tip tragic, care nu are nevoie de un antagonist individual, antagonistul este atul, chiar lumea întreagă. Viața satului tradițional este jalonată de ritualuri cu un imens potențial de teatralitate(sărbători, nunți, înmormântări, munci agricole, obiceiuri de familie) transpuse organic în spectacol prin spațiu, costum, gest repetat, ritm. Dramatizarea nu „traduce” graiul în română standard. Dialogul nu trebuie inventat, este decupat din vorbirea personajelor. Graiul moldovenesc, cu savoarea, ritmul și umorul său, este deja replică. Lumea cărții pare desprinsă dintr-un album de familie păstrat cu grijă de mamă în sertarul bufetului, ori fotografia este un „dispozitiv” teatral tradus prin  înghețarea unui moment, compoziția unui grup, privirea către public.

Dramatizarea a depășit câteva dificultăți reale ale materialului, mai ales  vocea narativăinterioară, în roman, tot ce se întâmplă trece prin conștiința fetiței, prin comentariile și reflecțiile ei. Distribuția separă explicit Eroina (Vioara Câșlaru) de Naratoare (Irina Vacarciuc, care interpretează și alte roluri). Este o soluție elegantă pentru problema persoanei I: „eu-l” care trăiește și „eu-l” care povestește coexistă pe scenă. Spectacolul rămâne al prezentului, dar nici reflecția din roman nu se pierde. Numărul mare de personaje și episoade este imposibil de distribuit unu-la-unu. Slava Sambriș adoptă soluția distribuției multiple. Fiecare actor joacă mai multe roluri(mamă și elevă, tată, străbunel și elev, bunică, vecină și elevă), astfel o trupîă restrânsă permite acoperirea unui univers populat.

Structura episodică a romanului este păstrată, dar transformată într-o partitură muzicală, fiecărei povești din carte îi corespunde un tablou scenic, cu ritm propriu, uneori rapid și percutant, alteori lent și contemplativ. Coloana vertebrală a spectacolului o formează Eroina, care traversează toate tablourile, dar și personajele care își continuă linia de-a lungul întregii reprezentații, chiar și atunci când scenele lor sunt intercalate cu altele. Este, la nivel de structură, chiar „funia” din titlu, un fir care leagă episoadele între ele. Nici titlul nu rămâne o idee abstractă, imaginea funiei care trage casa veche condensează, fără niciun cuvânt, întregul conflict al cărții.

Spațiul imaginat de Adrian Suruceanu pornește de la un obiect simplu și profund basarabean: laița. O bancă lungă de lemn, întinsă practic pe toată deschiderea scenei, devine axa întregului spectacol. Pe ea se doarme, se mănâncă, se învață, se face nunta și se ține priveghiul; pe ea este pus nou-născutul la început și tot pe ea, la capete opuse, stau față în față, la final, cele două ipostaze ale eroinei. Laița este, în fond, chiar „pământul” de care e legată fetița: suprafața pe care trece o viață de om.

În spatele ei un interior de casă țărănească redus la câteva piese esențiale, toate în lemn închis la culoare, patinat: dulapuri înalte, paturi cu perne mari și albe, scaune de lemn curbat agățate pe perete, ca în casele în care spațiul se economisește, un aparat de radio vechi așezat sus, pe dulap, o scară sprijinită de perete, becuri chioare atârnând din tavan. Un detaliu spune mult: pe ușa unui dulap sunt lipite mici imagini cu Turnul Eiffel și Arcul de Triumf. Visul Parisului, despre care vorbește cartea, stă așadar chiar în mijlocul casei, ascuns la vedere, pe mobila de toate zilele.

În fața scenei, pe marginea dinspre public, sunt așezate căsuțe în miniatură, cu ferestre luminate dinăuntru. Ele sunt satul văzut de departe, așa cum îl vede cineva care a plecat deja sau care se gândește la plecare. Într-un alt tablou, aceleași căsuțe stau înghesuite pe o masă, iar mama cerne făină peste ele printr-o sită, făina cade ca o ninsoare peste satul în miniatură, într-o imagine de o simplitate și o tandrețe care nu are nevoie de niciun cuvânt.

Deasupra tuturor, pe fundal, este proiectată o lună uriașă. Tot pe fundal apar, scrise cu litere mari, începuturile episoadelor, exact așa cum le marchează autoarea în carte, un fel de titluri care structurează spectacolul ca pe un album cu file numerotate. Alteori fundalul este ocupat de panouri mari cu fotografii alb-negru sau sepia, cu chipuri și grupuri de familie, care transformă scena într-un album deschis. Folosirea fotografiilor reale ale protagoniștilor cărții, puse în corespondență de detaliu cu chipurile și costumele actorilor, este una dintre cele mai emoționante soluții ale spectacolului. Suprapunerea dintre fotografie și actor autentifică povestea și  transformă actorul într-un mediator al trecutului care „împrumută” chipul unui om real pentru a-l readuce, pentru câteva clipe, la viață.

Ocuparea spațiului de joc are o precizie geometrică. Fiecare intrare și ieșire, fiecare așezare a actorului în fasciculul de lumină este calculată. Actorii „găsesc” lumina perfect, iar compozițiile de grup sunt construite ca niște tablouri sau ca niște fotografii de familie, ceea ce rimează cu tema albumului. Rigoarea spațiului  conduce privirea spectatorului exact acolo unde trebuie, iar tranzițiile dintre tablouri se fac fără zgomot, fără timpi morți.

Lumina lui Andrei Chirtoca scaldă interioarele într-o lumină caldă, galbenă, de casă, momentele de vis le mută într-un albastru adânc, cu fum care plutește peste scenă, iar în clipele de mare intimitate un singur fascicul alb izolează chipul fetiței din întuneric. Universul sonor semnat de Dumitru Seretinean și Via leagă tablourile între ele și funcționează aproape ca un decor auditiv. Auzim vuietul iernii, percepem zumzetul grupurilor de copii și tineri, ne încântă zumzetul ogrăzii, se jeluiesc în noi bocete de moarte. Refrenele muzicii ușoare din anii ’60–’70, care se aud deja în foaier, fixează epoca înainte ca spectacolul să înceapă.

Costumele Cristinei Plăcintă sunt, poate, cel mai convingător argument pentru precizia acestui spectacol. Ele nu reconstituie un „port popular” de vitrină, ci hainele reale ale unui sat sovietic din anii ’60–’70, cu toată amestecătura lor de tradiție și uniformă. Fotografiile arată maieuri albe și ciorapi groși de bumbac, galoși de cauciuc, basmale cu flori mari, roșii, pe fond negru sau verde, șorțuri și rochii de stambă, sacouri bărbătești purtate și de femei, căciuli și pufoaice, șapca de milițian pe model sovietic și cravatele roșii de pionier în scena clasei. Copiii sunt îmbrăcați în piese de culoarea pielii, care sugerează goliciunea și fragilitatea vârstei fără să o arate, iar peste ele vin hăinuțele de altădată.

Eroina are un parcurs vestimentar care urmează creșterea ei: tunsoarea băiețească de la început, jerseul simplu, încheiat până la gât, ciorapii de altădată, rochița monocoloră, mai târziu basmaua legată sub bărbie peste capul tuns chilug (episodul păduchilor), iar spre final rochia neagră cu maci roșii, moștenită de la mătușa Muza. În contrast, Muza apare ca o vedetă de revistă a anilor ’60, într-o rochie cu paiete care sclipește pe fundalul albastru, singura pată de strălucire într-o lume de pânză și lână. Fiecare costum este o mică biografie, spune de unde vine omul, ce vârstă are, ce loc ocupă în sat și ce a trăit.

Fiecare actor poartă mai multe roluri, iar trecerea de la unul la altul se face cu o claritate impresionantă. Totuși, dincolo de individualitatea fiecărei interpretări, se vede limpede atenția regizorului acordată fiecare rol în sensul că personajele secundare  nu sunt „schițe” sau apariții episodice, ci oameni întregi, chiar dacă stau pe scenă doar câteva minute. Impresionantă este și capacitatea de concentrare a actorilor care păstrează linia personajului în scene disparate. Jocul lor este generos, fără reținerea calculată care uneori răcește teatrul contemporan. Personajelor colective le revin cele mai complexe scene.

Vitalia Grigoriu în rolul mamei echilibrează prin jocul său tandru și majestuos scenele de familie.  Cu nimic mai prejos din punct de vederwe artistic prestația lui Victor Triboi, tatal, rol jucat  cu prestanță și umor, cu eleganța care nu ocolește dramatismul. Mari resurse de comedie au dovedit Liuba Roman care domină episodul ,,Firea se mărită” și Eugen Nicov în postura tânărului mascul pe fază să impresioneze fetele la scăldat, un fel de Nică  cu hormonii mai efervescenți, dar și în bietul mire Chirică, dus la altar fără voie. Plină de temperament, glamouroasă, efervescentă, Victoria Cârlan în mătușa Muza cea fermectoare. Ion Jitari în Bunelul mizează pe un comic burlesc. Gigi Tabarcea reușește momente de mare sensibilitate în rolul lui Chimu, la fel Dorina Tataru când dezvăluie dorurile ascunse ale Dochiei, total alt registru față de cel al aprigei doamne învățătoare.Ludic Ion Liulică în postura de prieten al Lorinei, bonom și pacifist ca șef de post. Radu Canțâr și Ion Prisăcară în rolurile fraților completează inspirat  familia, fie ea fărâmițată și dispersată. Maria Anton și Rodica Mereuță expansive, vivace, vizibile ca surori ale Lorinei, dar și ca pioniere sau vecine gureșe.

În mijlocul acestui ansamblu stă Vioara Câșlaru, singura actriță din distribuție care are un singur rol. Apare în al treilea episod și nu mai părăsește scena până la final, străbătând, în trei ore, drumul de la copilărie la adolescență. Pentru spectatorul din afara Chișinăului, întâlnirea cu ea este o revelație. Actrița a intrat relativ recent în trupa „Luceafărul”, unde Slava Sambriș a distribuit-o mai întâi în „12 oameni furioși”. Colaborarea cu regizorul s-a consolidat de atunci, iar distribuirea ei ca prtagonistă a acestui spectacol pare, privind în urmă, o alegere fără alternativă. În procesul de lucru, actrița a cunoscut-o personal pe Lorina Bălteanu, iar întâlnirea i-a dat, după propria mărturisire, încredere în rol; pentru ea, cartea, oricât de dureroasă ar părea, este în fond una pozitivă, o carte despre dorința de libertate.

Vioara Câșlaru construiește o fetiță curioasă, încăpățânată, ușor stângace și foarte vie, care observă totul și înțelege mai mult decât lasă să se vadă. Tunsoarea băiețească îi dă chipului o anume asprime, care face și mai tulburătoare momentele în care această asprime se topește. Emoția ei este vizibilă de la prima apariție până la ultima scenă, lacrimile sunt o stare ținută sub control timp de trei ore, fără să alunece vreodată în sentimentalism. În procesul de lucru, actrița a cunoscut-o personal pe Lorina Bălteanu, iar întâlnirea i-a dat, după propria mărturisire, încredere în rol; pentru ea, cartea, oricât de dureroasă ar părea, este în fond una pozitivă, o carte despre dorința de libertate.

Rolul ei nu ar avea aceeași forță fără contrapunctul Irinei Vacarciuc, Naratoarea, adică aceeași femeie privind înapoi, matură, spre copilul care a fost. Doar ea poartă microfon, iar vocea ei, ușor amplificată, sună ca venind din afara lumii pe care o privește. Între cele două actrițe se țese, pe toată durata spectacolului, un dialog tăcut între prezent și trecut care se împlinește abia în ultimul tablou.

Spectacolul ar fi putut să se încheie de mai multe ori. Ar fi putut să se oprească la priveghiul Valentinei, cel mai sfâșietor moment al serii. Ar fi putut să se încheie la vestea morții Muzei, speranța de o viață a fetiței, când aceasta îmbracă rochia neagră cu maci și zgârie pe geamul înghețat o rugăminte de a fi scoasă de acolo. Slava Sambriș alege însă să adauge un fel de post-scriptum, construit pe ultima pagină a romanului. Naratoarea și eroina se așază față în față, la cele două capete ale laiței, iar ultimele cuvinte, despre plecarea de mâine, sunt rostite cu o hotărâre care nu mai lasă loc de îndoială.

 După trei ore de emoție intensă, spectatorul nu se grăbește să aplaude, dăruindu-și sieși câteva clipe de tăcere, un timp în afara timpului ca să așeze în sine ce a trăit. Durerea persistă, dar trecerea spre lumea de afară este ca o trezire liniștită dintr-un vis, chiar dacă nu un vis de vară. Din fotoliul de teatru vedem în depărtare cum curge Nistru la vale. Ne ducem cu ochii după el. Ne desfacem pânzele și plutim în larg, înspre mare. Zburăm peste valuri ca pasărea. Gustul libertății amestecat cu cel al cafelei e cel mai bun gust din lume. Nu se compară cu nimic. E tot ce avem. E tot ce vrem.

sursă foto ALBERT DOBRIN

Legată cu funia de pământ

după Lorina Bălteanu

Producție a Teatrului Republican Luceafărul, Chișinău

Regia – Slava Sambriș

Dramatizare – Victoria Vasilache, Slava Sambriș

 Spațiu scenic: Adrian Suruceanu

 Univers sonor: Dumitru Seretinean, Via Dacă

 Costume: Cristina Plăcintă

 Afiș: Denis Apetrii

 Distribuție: Vioara Câșlaru, Irina Vacarciuc, Vitalia Grigoriu, Victor Triboi, Victoria Cîrlan, Ion Liulica, Gigi Tabarcea, Dorina Tataru, Radu Canțâr, Maria Anton, Rodica Mereuță, Ion Prisăcară, Ion Jitari, Liuba Roman, Eugen Nicov.