„Rusia va fi frumoasă.” Sperau „drepții „lui Camus, cei ce nu aveau timp prntru iubire, abia având timp pentru dreptate, cei ce nu iubeau viața, ci dreptatea care era mai presus ca viața, cei ce credeau că dincolo de ură nu mai este nimic și că a muri pentru o idee este singurul mod de a fi la înălțimea ideii. Rusia nu este frumoasă, nici lumea. Câte bombe ar fi necesare să explodeze întreaga lume, doar încă este plină de robi? Piesa lui Albert Camus vine dintr-o altă lume. Ea vorbește despre profunzime, adevăr absolut, justiție-injustiție, justificarea crimei printr-un ideal înalt. Montată pentru prima dată în decembrie 1949, piesa „Les Justes” se bazează pe evenimente istorice reale: un atac comis în 1905 împotriva Marelui Duce Serge., unchi al țarului Nicolae al II-lea și guvernator al orașului Moscova, de către socialistul revoluționar Ivan Kaliayev.
Decorul lui Adrian Damian, cehovian până în străfunduri, acoperă întreaga scenă de la Sala Pictura, căreia abia acum îi vedem întinderea reală. Un spațiu vast mărginit lateral de ferestre închise și opace și de un zid gri, metalic, străpuns de ușă prin care intră și ies pe rând personajele. Lumina nu vine de la Răsărit, ci de la un candelabru imens, azvârlit într-un colț al încăperii. Paturi de campanie, piese de mobilier în culori impersonale completează decorul. În a doua parte a piesei, scenograful, un deja cunoscut maestru al iernii, îngheață lumea exterioară și interioară a personajelor în troiene de zăpadă. Duritatea poveștii este scăldată în clar-obscur, într-un joc de tonalități ce urmărește intriga. Punerea în scenă scoate în evidență caracterul sufocant al încăperii. Costumele aceste montări (Luiza Enescu ) evocă sobrietatea grupului, iar alegerea stilului și a țesăturilor este sugestivă pentru originile mic-burgheze ale personajelor.
La nivel de text, toate personajele caută să scape de durerea trecutului, de teama viitorului, de mizerie, de absurditatea vieții. La nivel de acuratețe a jocului, actorii sunt inegali, personajele pierzând enorm din încărcătura simbolică pe care dramaturgul o așază fiecăruia pe umeri și conștiință. Mihai Măniuțiu alege actori maturi și în mare vogă ai Naționalului. Pare că nu este mereu o premisă a valorii unui spectacol. Mult artificial, multe exagerări, unele grotești. Zbuciumul sufletesc nu se traduce neapărat prin lamentări puerile și tăvăliri pe podea. Autoritatea nu este egală cu replici răstite în decibeli ce îți zgârie timpanele. Carisma nu trebuie să alunece în histrionism, în joc teatral și plin de emfază, fără conexiuni cu celelate personaje. Durerea nu se urlă întotdeauna isteric ca să impresioneze. De ce? De ce atâta demonstrație fățișă de energie? De ce atâtea manifestări individuale și individualiste într-o piesă care vorbește despre noțiunea de a fi „împreună”? De ce nu doar „ dragoste care înclină puțin capetele”? „Libertatea este o închisoare atâta timp cât un singur om este sclav pe pământ”. Teatrul poate fi o închisoare cât timp un singur actor este sclav al orgoliului său nemăsurat.
Din această închisoare, se eliberează într-un zbor firesc și autentic doi actori.
Raluca Aprodu în Dora, are cel mai bun parcurs actoricesc, dezvăluie cea mai credibilă suferință, este umană, nu cerșește emoție spectatorilor, dar o dăruie generos acestora în replici rotunde, în monologuri unde amestecă tristețea, pasiunea, forța, durerea. În final personajul cedează, Dora pare o Ofelie pierdută în fața morții iubitului, o Euridice pregătită să plece în căutarea lui Orfeu, doar a fost singura a vorbit despre iubire ca salvare împotriva răului.
Ciprian Nicula vine cu experiența din „Non man Land”, astfel că îl găsește pe Yanek idealistul romantic, poetul aruncător de bombe, care vrea să omoare tocmai pentru a face să dispară crima, cel care a decis „să fie nevinovat”. Jocul său are o autenticitate cuceritoare, fluență, tensiune, în interacțiune permanentă cu partenerii de joc.
Scotocind prin bibliotecă, am constatat că la 15 ani primeam în dar un volum Teatru de Camus. Inversând cifrele anilor, întâlnirea din această seară cu lumea lui Camus îmbibată de dileme morale m-a bulversat. Oamenii de acum nu mai văd idei. Lumii de acum îi scapă printre degete însăși noțiunea de morală. Nu mai avem timp nici să iubim, nici pentru dreptate. Și iar te întorci la Camus:„ Faptura umană este abjectă. Ce altceva poți face decât să o distrugi sau să o ierți”.
CEI DREPŢI
de Albert Camus
Traducerea Marcel Aderca
Regia şi adaptarea Mihai Măniuţiu
Decorul : Adrian Damian
Costumele : Luiza Enescu
Muzica: Mihai Dobre
Distribuție: Marius Manole, Raluca Aprodu, Marius Bodochi, Mirela Oprișor, Maia Morgenstern, Ciprian Nicula.