Nu au chip de zeiță, nici siluetă de nimfă. Nu au glas de sirenă, nici veștminte de regină. Se înghesuie toate într-o barcă nesigură, căutându-și echilibru în priviri inundate de compasiune reciprocă și în îmbrățișări necondiționate. Biete suflete rătăcitoare pe o mare învolburată de trădări, uitări și despărțiri, dezamăgiri venite din partea marilor eroi, mereu dezertori în fața fidelității, tandreții și a simțirii depline. Ale cui bătălii sunt mai aprige? Ale cui înfrângeri sunt mai încrâncenate? Ale cui victorii sunt mai răsunătoare?
Teatru! Teatru esență, teatru poveste, teatru strigăt. Regizorul Andrei Măjeri a revenit în forță pe scena de la Apollo 111 aducând în fața publicului bucureștean spectacolul realizat la Teatrul „Mihai Eminescu”din Botoșani, EROINE, un spectacol tulburător inspirat din opt scrisori din cele cincisprezece Heroides, opera lui Ovidius și din Double Heroides (schimbul de scrisori Elena – Paris).
„Mitologia trebuie să iasă din viața reală, nu invers. Mitologia nu a fost un truc pe care cineva la inventat pentru a ne muta. A ieșit din măruntaiele omului. Și miturile sunt legate la nivel emoțional. Nu sunt programe strict intelectuale.”spunea dramaturgul Sam Shepard. Sedus de profunzimea textului antic îmbibat de trimiteri mitologice, Andrei Măjeri realizează în primul rând o traducere impecabilă, unduioasă, în cadență antică, concentrată pe frumusețea mesajului, nesufocată de efuziuni sentimentale, dar sensibilă și intruzivă, făcând să își dorești să reții cât mai multe replici, redeșteptând în receptor adolescenta de altădată care culegea în caietul cu coperți de catifea citate și expresii alese despre iubire. Tot Andrei Măjeri este cel ce desenează spațiul în care evoluează personajele antice, într-un echilibru bine gândit între clasic și modern. O lumină albastră mângâie un decor simplu compus dintr-o stâncă, o barcă pneumatică, un catarg, un năvod gândit ca o armă in extremis împotriva unei masculinități toxice. Cu excepția Ariadnei, eroinele poartă haine pestrițe, demodate, diferite, pe alocuri ridicole, sunt încălțate cu adidași colorați, au coafuri infantile. Din nou un bizar echilibru sau o palmă lipită de obrazul ipocriziei sociale și al lumii aparențelor. Nimic din aspectul exterior nu anunță adâncul trăirilor, doliul sentimentelor, asumarea sacrifciului în numele iubirii. Coloana sonoră (deloc la întâmplare) începe cu un cântec al sirenei, This Mortal Coil, Tim Buckley (versuri Larry Becket),continuă cu Fairuz, Hozier, Aretha Franklin. Uneori vocile actrițelor se unesc în incantații de cor antic, învolburând liniștea dintre monloguri cu șoapte, strigăte, vaiete râsete, o revărsare de tristeți și doruri în același glas. Coregrafia semnată de Victoria Bucun pune umărul la conturarea personajului colectiv și „traduce” în completare tot ceea ce nu poate fi rostit prin cuvinte, dincolo de ele. Dramatice, ludice, empatice, materne, fragile, arabescurile trupurilor au nu doar conținut ideatic, ci și un puternic impact vizual, dându-ți senzația unui dans contemporan cu infuențe neoclasice în care privirea, gestul, mișcarea devin pilonii unei povești fluide și cu atâtea semnificații câți ochi o privesc. Superbe sunt scenele în care mâinile se înlănțuie în jurul Ariadnei ca un cerc ocrotitor, femeile se ascund sub o umbrelă a prieteniei, vestele de salvare se pun frenetic în fața unu pericol inevitabil sau cea în care în vârful picioarelor, toate se retrag în fața furiei Medeei, doar Hipsipila își deschide brațele.
Distribuția spectacolului cuprinde actrițe de vârste diferite, cvasinecunocute de la Teatrul „Mihai Eminescu”din Botoșani, cu excepția Lorenei Luchian cu care Andrei Măjeri s-a întâlnit la Teatrul Evreiesc în „Bună seara, domnule Wilde!”. Fără a fi pe prima pagină a revistelor de teatru, departe de cercul strâmt al nominalizărilor și premiilor, poate pentru prima dată pe o scenă din București, cele nouă actrițe au fost ele însele un strigăt, o flamură aruncată într-un spațiu cultural restrictiv, plin de prejudeăți și resentimente. Au venit să joace dând tot ce au mai bun, să bucure și să se bucure, au venit să ne povestească și să se povestească cum că TEATRU se face și în orașe mici și non elitiste, ARTA există dincolo de gale sclipicioase, RESPECTUL publicului se cucerește nu prin polemici sterile și petiții schizoide, ci prin dăruire, ardere, iubire de teatru. Ele aveau nevoie de flerul și curajul lui Andrei Măjeri, Andrei Măjeri avea nevoie de bun-simțul și talentul lor viu, noi aveam nevoie de spectacolul lor. Într-o ordine a amintirilor…
Lorena Luchian, Ariadna! Cea mai aproape ca înfățișare de personajul său, ridică din prima scenă calitatea spectacolului printr-o prestație dramatică, solidă în cre durerea abandonului se oglindește în ochii înlăcrimați, în spasmele trupului fragil, în strigătele de animal rănit. Și în afara monologului, Lorena rămâne clipă de clipă în personaj, concentrată, expresivă, oglindă în care se oglindesc toate celelalte și noi, spectatorii. „Tezeu…când vei ajunge în port atenian, când te vei semeți în fața alor tăi și le vei povesti cu fală moartea Minotaurului, să nu uiți să le spui de Ariadna, abandonată pe-o plajă părăsită. Să nu mă pierzi prin lista gloriilor tale. Mâinile, pe care le-am bătut prea mult de piept, le-ntind nefericite către tine, peste mări. Tezeu. Alunecă ușor la mine!”
Irina Mititelu este Enone. Adună durerea și remușcarea mamei care și-a folosit fiul ca unealtă de răzbunare.Actrița preia vulnerabilitatea personajului, tulburarea neostenită. Este confuză, rătăcește pe căile adevărului, păstrează pcături de rațiune, dar se lasă înfrântă de prea multă iubire. Cu un zâmbet inocent ne privește:„ Dar ce păcat că dragostea cu ierburi n-o pot vindeca. Și, deși pricepută-n așa artă, de arta mea la greu am fost lăsată. Dar ajutorul pe care nicio iarbă și niciun zeu nu poate să mi-l dea, tu ai puterea să mi-l dai. Ai milă! Nu vin cu grecii după mine, cu vreo armură-nsângerată, dar sunt a ta și-am fost din tinerețe. Ai milă!”
Briseida sau Ella Nistor! Frazare impecabilă, postură demnă, dârză. Cea care nu a participat deloc la momentele de destindere și ironie redă cu măiestrie sentimentul de inferioritate al sclavei, dar și conștiința valorii sale necântărite drept. Suferă, se revoltă, iartă, cedează iubirii cu o noblețe regească.„ Acuma, chiar acum, întoarce-ți ochii către Briseida, și nu mai chinui cu inima-ți de piatră o tânără, prin lungă așteptare. Uite, nici carne nu mai am pe oase, culoarea mi-am pierdut-o toată, speranța mi-e plecată după tine.”
Dincolo de văluri negre, Penelopa Crenolei Muncaciu este o voce. Asumându-și misterul, actrița impune prin eleganța mângâietoare și sinceră a rostirii. Jocul său amplu, deschis, generos, se apropie cel mai tare de lumea teatrului antic.„ De ce mă tem? Nu știu, dar chiar așa, de toate-mi este frică. Nebună sunt!? Și largi, prea largi mi se deschid câmpiile îngrijorării. Eu bănuiesc și cauza întârzierii tale: pericolele mării-s multe. Ce bine-ar fi să fie altfel și tot ce-acuz să se destrame în văzduh! Ce bine-ar fi ca nu voința lui să-l țină-așa departe, când el e liber să se-ntoarcă. Ce bine-ar fi!”
Fedra Danei Bucătaru este pata de culoare a distribuției. Într-o lume fluidă, neîngrădită, confuză, în care orce iubire pare a fi firească și de acceptat,regulile și valorile morale tragediei antice se cer a fi încălcate. Așa că nu trebuie să ne surprindă alura cool a Fedrei, ochelari, tricou roșu sport pe spatele căruia scrie numele tânărului Hypolit, având un laptop pe capacul căruia scrie: „Cupid ain’t stupid”.„Dragostea veni la mine mai adâncă; ajunsă-așa târziu, mă arde dinăuntru toată. Așa cum pe cei tineri îi rănește jugul căsniciei și iapa scoas-afar din herghelie nu suferă căpăstrul, așa și inima fără știință în fața-amorului se pleacă. Și sufletul abia îndură. Cea care-ajunge să iubească când anii au trecut, nici nu prea știe ce să facă. Dar pasiunea-i-e-nzecită.”
Deianira lui Lenuş Teodora Moraru are umor. Este dezinvoltă și încearcă să se explice atenuînd gravitatea răzbunării sale prin glume psihanalitice. Cere empatie. Are nevoie de clemență pentru gestul său necugetat. Dincolo de zâmbet, actrița dezvăluie tragismul răzbunării și regretul momentului în care iubirea a fost doborâtă de revolta trădării.„ De ce-mi amintesc de astea chiar acum? Aici m-a dus chiar nebunia dragostei. Aud un zvon că soțul meu e-acum pe moarte. Pe patul căsniciei noastre, să nu se spună c-am atentat la viața ta. Centaurul Nessus, lovit de-a ta săgeată, mi-a zis: „Sângele ăsta are puteri în dragoste.” Iar eu mantia-mbibată-n sângele lui Nessus ți-am trimis. Adio casă, adio țara mea și tu lumina zilei, adio. Hai, Deianira, nu ezita să mori! ”
Ginei Pătrașcu-Zamfirache (Elena, Paris) are parte de un rol ce implică o schimbare de registru. Dacă în momentele de respiro, ea este principala și savuroasa sursă de poante și glume, în partitura sa împrumută unica vocea masculină a piesei, ca să redevină în final Elena cea puternică, uneori învinsă, deseori învingătoare, scăpărând săgeți de furie și revoltă, culminând într-un cântec ce adună ce a mai rămas din speranțele fiecăreia. ? „E greu să mergi pe calea vinei. Prea bine înțeleg ce vrei tu de la mine. Dar te grăbești, pe câmpul meu abia ai semănat. Da, ard și eu, așa cum ard ogoarele aprinse, cu vântul de la est ce le întețește flacăra.”
Impecabilă Medeea în interpretarea actriței Silvia Luca! Nicio ezitare, nicio alunecare din personaj. Medeea sa atrage și sperie, revoltă și convinge. Cu șapcă smecherească pe care scrie ARGO, purtând o rochie simplă și impersonală ce îmbracă un trup neistovit de povara maternității, actrița dezbracă personajul de cruzimea paroxistică, îmblânzindu-l, făcându-ni-l inteligibil în meandrele complicate ale minții sale.„ Nu am puteri să scap de flacăra iubirii. Eu, care-am adormit balaurul, nu pot pe mine să m-adorm. Iar trupul pe care l-am salvat, în brațe ține acum pe alta. Iason, când te vei lăuda soției tale fără minte, sau când vei născoci povești nedrepte despre mine, tu căile prin care ți-am fost ajutor să nu le negi. Va râde poate la bârfa unor asemenea isprăvi. Va plânge ea la împlinirea vremii. Mai mult ca mine o să ardă. Medeea nu își lasă dușmanii fără de pedeapsă”.
Cum este să urli fără nicio șansă de a fi auzi? Să strigi, știind că la nimeni nu va ajunge strigătul tău? Să pierzi înainte de a începe războiul cu adevărul cuvintelor? Lidia Uja, cea o interpretează pe Hipsipila în limbaj mimico-gestual. Limbajul semnelor se alătură limbajului corpului concentrat, al ochilor încețoșați de priviri neputincioase și disperate, al mâinilor înmănușate în sentimente. Un moment de actorie atipic, minunat realizat, de pus în sipetul tainic al amintirilor.„Nu de mult timp, veni pe-aici un oaspete. „Ce știi de soțul meu?„Trăiește” – mi-a răspuns. Abia credeam, deși acolo-n fața mea jurase. Unde-i acum credința pe care mi-ai jurat-o? Cu torța căsniciei noastre mai bine mi-ai aprinde focul funerar.Eu, Hipsipila, măcar atâta meritam: salutul tău. Atât. Poate că-s norocoasă că încă sunt a ta. Aud c-aduci cu tine străina prea pricepută în otrăvuri. O culci cu noi în pat? ”
Dincolo de cele nouă personaje distincte, regizorul Andrei Măjeri se înclină în fața unui personaj colectiv care culege câte ceva din personalitatea și povestea fiecărei individualiăți, FEMEIA. Personajul colectiv străbate mările, veacurile, sufletele, ajunge la fiecare dintre noi, ne urcă în barcă, ne împiedică să alunecăm dincolo, ne dăruie ceva, se lasă dăruit de ceva din noi. Afară, sub un cer limpede și o lună arogantă, simți că și tu ți-ai putea striga povestea în fața lumii. Ai prins curaj. Cauți cu gândul o foaie de hârtie. Ți s-au dezlegat cuvintele, ți s-au desferecat amintirile. Pentru că într-o seară, într-o noapte, într-o clipă cât veșnicia, cu siguranță și tu ai fost o EROINĂ.
EROINE
după Publius Ovidius Naso
traducere de Andrei Măjeri
Regia și scenografia – Andrei Măjeri
Coregrafie – Victoria Bucun
Distribuție (în ordinea apariției):
Ariadna – Lorena Luchian
Penelopa – Crenola Muncaciu
Fedra – Daniela Bucătaru
Deianira- Lenuș Moraru
Briseida – Mirela Nistor
Hipsipila – Lidia Uja
Medeea – Silvia Luca
Enone – Irina Mititelu
Paris (către Elena) – Gina Patrașcu-Zamfirache